Florina Isache - Ploi în oglinzi

Poezia Florinei Isache pare că se hrăneşte din oximoron şi paradox. Privirea ei asupra lumilor – interioară, exterioară, personală, străină, concretă, abstractă, reală, falsă, inventată, a ideilor, a sentimentelor, a numeroaselor simţuri şi simţiri etc. – este printr-un ochean întors. Şi nu mai atât: ocheanul întors se transformă, uneori, în caleidoscop, acel tub cu oglinzi care proiectează imagini simetrice. Lumile multiple se amestecă în proporţii imprevizibile, după algoritmi pe care autoarea îi lasă să conducă jocul, aparent eliberaţi de constrângerea coerenţei limbajului cotidian. Este multă degradare deliberată a cotidianului în poezia Florinei Isache, caleidoscopul dispune şi de oglinzile unui labirint deformator, un labirint locuit, de altfel, în subsidiar. Este prezent în permanenţă un Celălalt incert, o alteritate ambiguă, se întâmplă că ficţiunile poetice cu aparenţă de prozaism deviază subit şi subtil spre spaţii ori evenimente din categorii diferite de realitate. Iată un exemplu relevant pentru felul în care poeta, deschizând banal (ca la şah, Alapin, e4 e5), construieşte un puzzle insolit, din fragmente cărora le distorsionează sensurile curente şi obţine un întreg mult mai mare decât suma părţilor: „De două trei ori pe zi mă întâlneam cu mine. // Sângele urca în creier, apoi se rostogolea de acolo ca o cascadă. / Ploua şi carnea o lua la vale. Sângele rămânea tot sânge. / Întins pe asfalt. / Veneau păsările cerului şi îşi treceau setea prin el. / Uneori, sângele se aprindea din senin şi ardea. / Flăcările se înălţau doi, trei metri sub pământ. / Pompierii aruncau nisip şi flăcările rămâneau tot flăcări. / Oamenii se jucau cu focul. Vorbeau despre o minune. Ziarele scriau despre un fenomen paranormal.” (Incendiu). Recursul la strategiile formale (post)suprarealiste nu este surprinzător la ora de faţă, când numitul postmodernism permite alcătuiri în care insolitul este regula, iar alăturări de elemente specifice diverselor orientări poetice (chiar extreme) sunt fireşti. Florina Isache struneşte cu îndemânare mijloacele textuale, îşi permite adesea formulări aforistice (cum o făcea şi în volumele anterioare), parcă voind să ilustreze neapărat zicerea mallarméană: «Le monde est fait pour aboutir à un livre». 

O lectură atentă poate discerne, mai mult decât altădată, în fundal, drame existenţiale din zona limitei – dacă eros-ul este mai degrabă o formă de comunicare intelectuală, un pretext de reflecţie asupra existenţei, sau al unor delicate metafore-aforisme („Iubirea e un traseu nemarcat.” „Iubirea până la refuz - este supliciul splendorii.”), thanatos-ul se arată a fi o prezenţă mult mai pregnantă şi mai expresivă în discursul poetic, direct sau indirect. „Un timp am fost despărţiţi. / Nu ne-am vorbit, / nu ne-am scris. // Am rămas de o parte şi de alta a gropii / şi întinderea aceasta este tot ce putea fi mai frumos / între noi... / ca o trădare, ca un mormânt de lux în care vom rămâne cândva, / într-o moarte / şi moartea aceea nu ne va despărţi.” (Speranţă). Celălalt, care poate fi şi altă faţă a aceluiaşi Ego, este obiect al provocării - iată un peom care pare că „blandanizează” la înalt nivel poetic: „Aproape că m-am îngropat de vie în tine / şi nu m-ai cunoscut, / deşi îţi făcusem cunoscută / toată splendoarea acestei stări de graţie. // Merg prin tine şi mă lovesc de genunchii tăi şi de toate organele / şi îmi vine să las dracului totul, să mă întorc la moartea mea. / Dar, // înainte de orice fericire e fericirea de a rămâne / aşteptând să te întorci la tine.” (Când îţi părăseşti trupul).

Orice clipă a existenţei trăite poate fi transformată în poezie, nu orice este poezie, dar orice poate fi poezie, poate căpăta sens şi poate comunica emoţie atunci când, fie pe urmele lui Mallarmé („Dragul meu Degas, poeziile nu se scriu cu idei. Se scriu folosind cuvinte.”), fie pe urmele lui Nichita („Poezia este ca o pasăre ce zboară invers.”), Florina Isache se desface de sine pentru a se oferi pe sine oricărui lector deschis ascultării unei inimi care „bate ca o casă cu uşile deschise tuturor plecărilor”. Căci de(spre) plecare sunt mai ales poemele din acest volum, despre conştiinţa iminentei plecări care pândeşte inevitabil după fiecare colţ al existenţei. „Suntem deschişi morţii în fiecare clipă. / Chiar şi atunci când aşteptăm supa fierbinte, fără sare, // un copil se bucură.” Melancolii („Camera are iz de absenţă. / Melancolia se scurge pe pereţi, verde...”) lichide, care îmbracă şi forma „ploilor din oglinzi” traversează poezia din această carte, în care apa este element primordial („Camera se umplea de apă, lucrurile pluteau deasupra şi nimeni nu îndrăznea să întrerupă jocul.”), ţinând locul începutului, al naşterii absente deliberat din reflecţia autoarei. Expresivitatea remarcabilă, adesea de tip cinematografic, se vădeşte a fi argumentul cel mai convingător pentru nivelul de sus al poeziei: „Noaptea se mula pe ziduri, pe străzi, ca un celofan alimentar. Acolo, la etajul trei, în balconul ce da spre lună. El sta lângă mine. Îmi arăta fiecare loc atins de cancer. Şi fiecare loc era un ochi de apă şi apa se tulbura la atingerea rochiei. // Privirea îmi căzuse din ochi sau în ochi. Nu o mai găseam să-i arăt cât de vie este moartea, la prima vedere. // Nu îţi mai căuta gesturile, a zis. Sunt un mort. ” (Melancolii). Dacă sentimentul de sfâşiere, de „pată de sânge care vorbeşte” (fie-mi permis să recurg la metafora nichitiană…), persistă în majoritatea textelor, frumuseţea luminoasă se degajă liber, indiferent de obiectul tragic al acceptării inevitabilului. „Eram acolo în balconul ce da spre lună. / Vedea [râul Vedea, presupun – n.m.] bătea în maluri, ca nişte rugăciuni. / Stafilococul auriu săpa galerii în carne. / Ea se aşeza în cele mai adânci striaţii, ca praful pe mobilă / şi nicio privire nu ajungea la ea, nicio atingere. (Durerea face parte din noi).

Unele poeme se sprijină pe flash-back-uri în copilărie, cu evocarea mamei şi a tatălui. Dar ei sunt pretexte tot pentru radiografia de sine, pentru înţelegerea rosturilor. „Mama şi-a tăiat părul şi l-a depus la o bancă. / Cu depozit la vedere. / Mama este o femeie din flori. // Împleteşte ciorapi pentru cei plecaţi, / spală morţii, îi aşază în sicrie. / Îi aşteaptă să se întoarcă. // Acestea sunt fericirile. // De la o vreme, tata o ţine închisă într-o cutie de / plastic, ca pe o haină de sus. // Mama trăieşte poezia ca pe o viaţă. // Îşi dorea să mă fac medic. Să o vindec de sine. / Eu am ales să fiu ea.” (Ereditar)

Cum nu se poate vorbi de „progres” în poezie, constat cu bucurie că noul volum al Florinei Isache este dovada unui câştig în profunzime şi în expresivitate, precum şi confirmarea unei voci distincte, puternice a poeziei contemporane româneşti. 

Ioan Matiuţ - fuga din urmă

Dacă vrei să simţi ce înseamnă în lectura de poezie senzaţia de insaţietate, citeşte poezia lui Ioan Matiuţ! Poetul arădean are – nu de azi, de ieri – rar întâlnita înclinaţie de a chema cititorii al festin şi a le permite doar simpla – şi încântătoarea, e adevărat – degustare. Ca în antecamera unei crame cu vinuri nobile, eşti invitat să-ţi desfeţi poeticele papile gustative cu alese arome dintre cele mai fine şi bogate în cantităţi farmaceutice. Poate că marile fericiri sunt nutrite din micile bucurii, cert este că Ioan Matiuţ are ştiinţa de a fi concis fără a pierde din vedere profunzimea reflecţie. Aparent, multe dintre textele sale sunt notaţii de stări şi situaţii, legate de real ori de imaginar. În fond, ele sunt rezultatul unor adânci aplecări asupra trăitelor şi tot către cele de trăit conduce cititorul negrăbit. 

În locul şi împotriva aluviunilor verbale considerate poezie prin simpla acumulare de cuvinte şi de imagini, de metafore şi ritmuri/rime căutate, Ioan Matiuţ vine cu esenţe de emoţie, seminţe care încolţesc numai în solul fertil al lectorului sensibil. Nu este o poezie eliptică, aşa cum lasă să se înţeleagă o comentatoare, căci „eleganţa şi rafinamentul” nu vin din economia de mijloace artistice, nici din parcimonia cu care ar folosi cuvintele, ci din grija cu care le aşază unul lângă altul, adesea cu iteraţie, pentru a sugera un posibil Univers: „scapă / sfâşie vederea” (p. 10). Este deschiderea simplă, frustă a căii spre emoţia devenirii prin sacrificiu, eliberarea de sine pentru a descoperi lumina. Desigur, oricare cititor poate găsi în lăuntrul său resurse pentru a urma îndemnul lipsit, altfel de retorism. 

Volumul debutează, de fapt, cu ceea ce ar putea fi o ars poetica, dar şi corespondentul acelui „să fie lumină”, big-bang iniţiator de lumi: „dimineaţa aşterne / coala albă / care-mi pândeşte / sângele // să scrie şi ziua de azi” (p. 5). Este o evidentă trimitere referenţială, de situare deliberată înlăuntrul metaforei nichitiene („Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”), o avertizare: aici ne aflăm, în acest sistem lucrăm cu poezia; eu pe mine mă scriu aici, iar nu pe altcineva. Avem deja creată lumea în care – parcă urmându-l pe Heraclit, după care „toţi cei treji, cei care veghează, există în una şi aceeaşi lume, pe când cei care dorm se afla unul fieştecare în câte o lume a sa” – putem vizita visul poetului, ca pe un muzeu în care nu avem permisiunea de a atinge exponatele. Un muzeu care poate fi şi temniţă, şi azil ori prilej de sfâşiere de sine: „mă trezesc din ce / în ce / mai greu dimineaţa / o parte / rămâne în somn / alta pleacă” (p. 29). Prizonier la sinelui, scrie aici poeme de revoltă şi nu răzbate de nicăieri o rază a împlinirii, ci numai deschideri numeroase de căi spre un ideal nenumit, neştiut, inabordabil. Atmosfera generală aminteşte de rătăcirea lui Karl Rossmann, personajul lui Franz Kafka din „America”, într-un labirint de încăperi diferite, care dau una în alta sau în holuri şi săli imense, un labirint, da, dar nicidecum acela cu minotaur. Nici un pericol nu aşteaptă nicăieri, pericolul este aici, înăuntrul fiinţei din care nu mai este scăpare, de un de şi sentimentul irepresibil al zădărniciei: „zgârâi pielea // nu curge / nu se arată / nimic // după piele/ altă piele/ până la capăt // care e cea dintâi” (p. 24). Marca principală este, firesc, ambiguitatea, minimalismul asumat (ca formă şi nicidecum ca fond!) servind din plin sugestia: „dintre toate / zgomotele lumii / doar paşii tăi / îi aud / nu ştiu dacă eşti / ploaie / moarte / vânt/ animal flămând / sau simplă femeie // dar ştiu că vii” (p. 6) sau: „în fiecare dimineaţă / cineva / mă trezeşte / şi mă trimite / în viaţă // seara / las uşa deschisă” (p. 8) 

Sugestia este, la rândul ei, aceea care serveşte, cu generozitate, scânteierile expresive de mare frumuseţe: „desfrunzit de / toamnă / legănat de / tine / unde mă va duce / noaptea care / vine” (p. 11). Ceea ce nu exclude refugiile copilăroase de tipul: „toamna / un burete colorat / şterge lumea / din ochii mei” (p. 13) ori retorismul din compuneri sentimentale precum „binecuvântată fii / iubire / care-mi sfâşii sufletul / chiar dacă / eşti mai amară / decât moartea” (p. 20), dar i se iartă poetului care scrie: „capătul nu are / capăt / începutul / început // de ce m-ai risipit / Doamne / în pulberea asta de lume (p. 21).

Destule texte concise sunt adevărate naraţiuni cu tâlc – ar fi o a doua dimensiune a scriiturii lui Ioan Matiuţ, dimensiune etică, de care nu se lipseşte, şi bine face, fie că uneori poate fi oarecum ameliorată ori trimisă spre o valoare vag metafizică: „nu scoate capul / pe fereastră / mi-a zis / Conductorul // prea târziu” (p. 35) sau „se apropie noaptea / cu mica ei călătorie / din care / uneori ne întoarcem” (p. 44). Altfel, cercetarea lui Dumnezeu din diferite pricini apare pe alocuri, de obicei ca reproş pentru numeroasele absenţe din drumul vieţii şi al dorinţei: „o clipă cu tine / pentru o veşnicie / fără tine // nu ne mai îngrozi / Doamne” (p. 36) Iubirea însăşi este alături cu moartea – inevitabila pereche eros-thanatos… - „simt în gură / gustul tău / amesteca cu gustul / pământului” (p. 45), „chipul tău / floare de gheaţă / pe fereastra  / dintre zi şi noapte” (p. 53). 

Dedat degustărilor de esenţe alese, Ioan Matiuţ crede pe bune dreptate că „lumea / ar putea fi / poveste” (p. 62), deci este firesc, la un moment dat, să încerci „a-ţi şterge / urma / încercând să scapi” (p. 63) de „straniul / fiecărui lucru / decojit de / privirea / care nu vede.” (p. 57). O ieşire fastă prin poezie, nu din labirint, ci spre un nou labirint.

(curând în revista URMUZ)

Silvia Bitere - Gri kamikaze

Unde eşti copilărire cu… păpuşile cu tot – îşi vine să exclami, parafrazând liber, la citirea noului volum al Silviei Bitere. „De-a Coraline” (2012) ne făcea atunci cunoştinţă cu „sporovăiala unei puştane”, „un fel de incantaţie de candoare” (Al. Cistelecan), o joacă de-a jocul al unei Alice maturizate prea devreme, înainte de ieşi dintr-o lume a misterului, unde „oamenii sunt decupaţi din ziare se amestecă / dadaist lunatic absent” şi „sub asfalt se dă un spectacol  în care oamenii joacă rolul / perfect de mort”. A rămas azi, şi persistă în noul volum, o gravitate pe care nu-mi explic de ce comentatorii nu au observat-o, în grija de a îi încadra – închide! – poezia într-un gen anume (de la romantism la suprarealism – Angela Nache Mamier, de parcă ar exista un poet autentic azi fără a parcurge, fără a „rata” TOATE orientările, experienţele anterioare!), o gravitate a patimii neostoite de a cunoaşte/înţelege lumea înconjurătoare. Este o lume încărcată de imagini bulversante şi goală de sens, pe care Silvia Bitere încearcă să o re-constituie, să o re-iniţieze; „o, măreţule, îmi spuneam, împărţind bucata de cretă / albă cu Dumnezeu / de jos Eu mă cred Dumnezeu, Doamne? / […] / Tu să mă cumperi, rogu-te Doamne!” – citim în „De-a Coraline” (p. 80) încă îndoiala la contactul cu o Creaţie împreună, pentru ca, în „Gri kamikaze” să îl înlocuiască în Creaţie, să şi-l aproprieze, parcurgând „singurul drum spre ceea ce nu am aflat că sunt”: „Doamne cum să te cuprind? / povestea mea începe de sus / când îmi arăţi un cer un soare / iar eu mă bucur / uite cât sunt de asemuită ţie / coastă din ce oi fi tu mă ştii / mirarea nu-şi mai încape sensul / nasc în fiecare zi câte ceva / de exemplu azi am născut un fir de iarbă / care mi s-a lipit de geană / şi alerg alerg cu el la firul gleznei – când de geană când de gleznă / de abia atunci mă mir / mă mir de glezna mea firavă / ce-ţi calcă pământul dospit / şi nu te mai caut / te am” (p. 17).

Aş putea spune că poezia Silviei Bitere, frenetică, egocentrică, dar nu intimistă, este în primul rând expresie, dar asta ar acoperi mai puţin de o zecime din rezultatul efortului ei creator, un efort care nu se vede în vers, dar care se presupune la o lectură intensă; construcţia după un algoritm continuu surprinzător, imprevizibil, aproape aleatoriu, mimând cu graţie dicteul automat, trimite, e adevărat, spre o dimensiune a discursului suprarealist, dar este numai o discretă latură tehnică, „poezofică”, pe aici se accesează dimensiunea ontologică, pentru că, evident, personajul Silviei fuge / se refugiază / evadează din realitatea-ficţiune apăsătoare („evadarea deţinutului reprezintă partea în care părăsesc romanul” – p. 18 – poemul este un fel de ars poetica) în lăuntrul său, în căutarea unei alte ordini a haosului; poetul „e fericit e gol puşcă în el”, pe când „istoria se scrie încet odată cu mersul nostru”. Este o căutare amăgitoare, personajul – căci şi autoarea – o ştie: „aşa credeam că tot ce visez / se şi întâmplă / dar iată, visul nu e pentru muritor, simplă doamnă / e ca un guler de vulpe polară / lăsat în şifonier pe timpul verii // sunt un biet om femeie sunt / zidirea lui Dumnezeu / cerberul paznic de jos în sus / unde urcatul din treaptă în treaptă se face / şi treapta face cărare prin mine” (p. 45). Da, Poetul ia locul Creatorului, re-inventează Lumea, dar nu poate renunţa la Planul aceluia, cum nu va renunţa să-l certe şi să-l ierte, să-l caute şi să-l abandoneze („încă îl caut pe Dumnezeu / mă uimesc că nu port carne pe suflet”; „şi nu te mai caut / te am”). „Gri kamikaze” este povestea unui vis în destrămare, „umbra ia forma nimănui” şi „raiul e o sfoară întinsă / de care stau agăţate sufletele noastre ca o foiţă de tutun” (p. 13). Sensibilitatea bine disimulată în vigoarea aproape „masculină” a tăieturii versului, răzbate netulburată în frazări de mare frumuseţe expresivă, „dispariţiei elocutorii” la modă de la o vreme, Silvia Bitere răspunzându-i cu o prezenţă acaparatoare a fiinţei sale de simţire şi de interogaţie, cu o personalizare accentuată a emoţiei scăldată într-o tragică veselie („mergeau cu mine pe acoperişul blocului / cântam din u2 ne luam de gât / săream cu ochii deschişi ne transformam / într-o altă viaţă în avioane de război / venea salvarea şi totul era atât de minunat / atât de roşu fără sonor” - p. 5).

Silvia Bitere scrie, în fond, o poezie reflexivă de cea mai bună calitate, departe de retorism şi de edulcorări sentimentaloide, de estetizări minimalist-mizerabiliste, o poezie bogată, din registrul grav, cu mijloacele expresive ale unei arhitecturi arborescente care subjugă întâi prin ritmurile întrerupte ca ale apelor învolburate de munte, pentru a convinge imediat de adâncimea misterioasă – ca a ochiurilor de apă din peşteri -  la care coboară în mărturia emoţională. Copilărirea a acces la un joc secund şi la incertitudine, la nesupunere în faţa imposibilei evadări, dar acceptare a acelui „dezastru al sensului” care o conduce, inevitabil, spre o poezie a descifrării esenţei umane fundamentale; „azi ca şi ieri am înţeles o parte din sensul existenţei mele /[…]/ fluieram pe străzi / ca un hoinar la drumul mare eram pesemne un evadat / dornic de libertate şi fără grija zilei de mâine /[…]/ da sunt da exist uite calc iarba calc mocirla / sunt viu şi lângă mine stă inamicul cu buza crăpată ca la iepure /e om pentru asta trebuie să lupte ca să ştie cum să moară / nu din genunchi nu din încheieturi cădere /[…]/ nebunul care te strigă nebunule / tu as besoin de tenir bon / la chute ne se fait pas à genoux”. (p. 49)

Poemele în proză cuprinse în acelaşi volum nu fac decât să sublinieze varietatea mijloacelor poetice de care dispune autoarea pentru a se exprima deplin pe sine la ciocnirea cu Lumea şi a transmite emoţia, generos, mai departe.

Liliana Rus - pasărea în lesă

Propunerea Lilianei Rus ar putea fi socotită un „poem epic” despre sfârşitul (trist) al copilăriei ori sfârşitul unei (triste) copilării. Primele patruzeci de pagini conţin tablouri de familie încărcate de nostalgia copilăriei, o nostalgie ce pare sublimarea unor experienţe traumatizante ori a unei moşteniri întunecate. Poezia ca terapeutică, ar putea fi numite poemele acestui volum, mai cu seamă că partea finală, de la poemul Mona şi, mai ales, de la excelentul Mărturisire, are alt ton, acela al femeii împlinite, sigură pe ea, jucându-şi cu seriozitate rolurile vârstei, ascunzând cu îndemânare fragilitatea, melancoliile, neîmplinirile.

Personajul principal este chiar „pasărea pierdută” din motoul cărţii, o pasăre care, închisă în colivie, pare a se fi pierdut pe sine, a-şi fi uitat visele şi rostul. „Prea netedă, prea subţire”, fetiţa trăieşte inocent „înlăuntrul şi în marginea lumii vesele, melancolice / în evantaiul ilustratelor ei”, „ca un cocostârc alb”, „ca o libelulă de zăpadă”, „ca o pasăre curată şi scânteietoare”. Mama, tatăl şi bunicul („Bunul”) sunt prezenţe ocrotitoare ori dătătoare de spaime. „[…] Frica lunguiaţă şi lacrimile oprite în gât. / O coregrafie pentru genunchi de cârpă - / trupul meu de vrabie / hărţuit de haine curate şi reci. // Am fost mereu fetiţa ta speriată / îngheţul luat în stăpânire / de pansamentele albe. / am fost moneda mică / lăsată de tine în grija femeilor / cu buzunar apretat. // Frică mi-a fost să nu mă pierzi… […]” (Sub alte ceruri). „[…] Linişte netedă peste penele tale de păun, tată, / mai strălucitoare decât ferestrele mele, / mai strălucitoare decât bucuria ta scurtă. // Eu m-am născut după ce îngerul / m-a scăpat de pe umeri / şi am zburat peste nopţi cu zăpadă, / ghemuită în neputinţa lui cuviincioasă. // pentru fiecare tren purtam lacrimi noi.” (Pentru fiecare tren, lacrimi noi). „Îmi place vremea rea, / cu ceţurile ei mirosind a frunze şi apă / cu nevoia de sunete stinse şi copaci cântători. / Ascult lumea în ţârâiala ei nebună, / jumătate leneşă, banală, / jumătate cu gândul la afaceri, guverne… // Stau la fereastră şi cos. […] Sunt încă departe de câmpiile tale, Bunule, / sunt cea mai ostenită femeie […]” (Singura rochie).

Trecutul infantil pare a fi un refugiu, dar unul al spaimelor, al despărţirilor: „Tata îngropa sub picioare lupul hrănit / cu fricile mele. / în urmă ţărâna acoperea ochiul sticlos. / […] Şi eu iubeam toate acestea, / serbările inofensive ale stângăciilor lui, / inima cu licăriri de tăciune, / duioşia cu care îşi creşte puii de câine, / puşca niciodată atinsă – semnul vieţii sala curate / ca pulpa lemnului crud. / Arşiţa arde grădina şi iunie nu-şi mai apără crinii… / În cuibul ei, pasărea este o floare presată, / dar eu nu mai iubesc toate acestea.” (Şi eu iubeam toate acestea…). Fetiţa este „un fluture lovit de lumină”, „o pasăre de lemn rotită pe deget”, „atât de mică şi tristă, îmblânzită de lungi despărţiri”. Domină o cromatică luminoasă, albul este cel mai adesea prezent, dar totul e rece, îngheţat, bolnav („O adiere de septembrie, ca o boală ivită din senin, / care se pliază atât de firesc peste clipa aceasta / limpede şi parazitară. / […] Acest rafinament al crucificării / în norul de lumină al bonetelor albe, înlăcrimate […]” – Rozariu de sâmburi), într-o copilărie în care „O fetiţă nouă ce-şi poartă singură colivia” este „doar o schiţă a unui duh vindecător / de oameni şi de păsări”. Labirint alb este un poem semnificativ pentru conotaţia negativă a imaginilor luminoase de care cartea nu duce deloc lipsă.

Partea a doua, a femeii mature, aduce viziunea unei forţe de revitalizare. „Mi-e dor de cine eram. - scrie Liliana Rus –  / O mireasă absentă, pe o stradă lăturalnică - / martorul asimetriilor mele. […] Sufocarea aceea savuroasă, anestezică, / a fiecărei zile iernatice / după ce eşuam în încercarea de a grăbi dezgheţul. […]” (Flowers, candles, singers…). Aici rafinamentul este cu deosebire vizibil, expresivitatea subtil oximoronică prezentă în tot volumul capătă valenţe în plus, sensuri mai profunde. Odată ce ştim despre „trupul meu întotdeauna aşezat cu spatele / către ferestrele luminate de soare” şi despre „Rănile mele – nişte lămâi învelite / în hârtii de mătase” – înţelegem nostalgia unui trecut posibil: „Ce-aş fi putut să fiu dacă nu m-aş fi ascuns / într-o lungă aşteptare sterilă, / într-o lungă lună de iarnă, / ca un fotoliu sub pânze, într-o casă pustie? / Cât aş fi putut zbura dacă nu aş fi înţepenit / într-un veşnic rămas bun, / fără următoare bătaie de ceas.” (Niciodată, iarba…).

Cu volumul pasărea în lesă, Liliana Rus confirmă stabilitatea poeziei feminine lucide şi ferm situate în zona revelaţiei sentimentelor pline de substanţă, a omenescului înainte de toate, departe de deviaţiile sexiste şi mizerabiliste, care au dominat şi s-au ratat la începutul de mileniu.

Ştefan Ciobanu – de-a buşilea prin aer

Semne din volumul anterior – Convoi de tăcere, Princeps Edit, 2009 – sunt evidente şi în poezia cuprinsă în cartea de faţă, apărută la Tracus Arte, în 2013. Oraşul şi angoasele sale, tentaţia onirică, teribilismul copilăresc al jocurilor de cuvinte, răspărul delicat al sentimentului de dragoste, preferinţa pentru ingenioase formulări absconse sunt decelabile de-a lungul şi de-a latul paginilor, dar este ceva în plus, acum: o luciditate a construcţiei ce ţine de experienţa suprarealismului, alături de o reinventare a realului pentru uzul propriu, ambele excelent strunite, ca o pereche de cai nărăvaşi la caleaşca elegantă a unei zeiţe atotputernice.

Pe alocuri, Ştefan Ciobanu se eliberează de tentaţiile poeziei „normale”, „obişnuite”, de notaţie a trăirii, transcriindu-le. Acest aspect vreau să-l epuizez, înainte de a trece la ceea ce constituie esenţa volumului. Sunt câteva poeme de tip citadin, cu inferenţe din zona modernismului american de la jumătatea secolului XX sau, dacă vreţi, dinspre un anumit sector al optzecismului românesc. Enunţurile nu sfidează logica discursului şi a metaforei cuminţi, previzibile. Scrie foarte bine, Ştefan Ciobanu, astfel de poeme urbane frumoase, poate nişte exerciţii de stil: „mă întorc de la serviciu / o pasăre phoenix pe bicicletă / duc pe ghidon un copac să nu mai văd oameni / să fie frunze nu nori / azi când în loc de dragoste / atârnă şireturi din inimă / şi iubita este plecată în căutare de minereu” (cea mai clară zi) sau „în fiecare dimineaţă / sunt cu un soare mai aproape de moarte / din acest straniu corp / mă privesc în oglindă şi-mi văd în spate/ ucigaşul” (portret) ori binecunoscutul spleen (ennui) al acelor „générations maudites”, desigur, actualizat: „în bar e gălăgie / chelnăriţa nu mai vine cu berile alea / ba uite vine / pariu că berea nu e rece / ba hai că este / acum ne uităm la fundul ei / o să discutăm despre lucrurile alea importante / dar acum hai să ne uităm la fundul ei / din buzunarul de la spate îi iese / un desfăcător // ba nu / ba da desfăcător este / ai îmbătrânit mă nu mai vezi // ciocnim / dar în gălăgia de aici nu ne aude nimeni / îmi place seara asta / noi aici / luna afară” (prietenului). Toate, în secţiunea ultimă, intitulată, cum altfel?, no need for speed.

De reţinut este, de asemenea, pentru că iese oarecum din şi deasupra concertului general, excelentul poem/psalm metafizic vreau să vorbesc cu şoferul: „eu îl caut pe şofer este o chestiune de onoare / tatăl meu l-a căutat şi bunicul tatălui meu / vreau să vorbesc cu el cineva mi-a spus că / l-a văzut printre ruinele acestea proaspete / […] / îl caut pe şofer de ani buni printre / furnicile astea de beton printre copacii plini cu ouă / […] / îl caut pe şofer vă rog semnaţi actele ridicaţi bariera / lăsaţi-mă să trec”. Dramatismul trăirii este dincolo de orice tăgadă, dorinţa irepresibilă de a-l cunoaşte pe cel care conduce lumea indiferent la consecinţe, căci „inima lui este un ghemotoc de hârtie”, este „o chestiune de onoare”: „îl caut / cu dinţii pătrunşi unii în alţii să îi scuip parbrizul ăla / mare cât cerul cu care se laudă”…

Majoritatea poemelor volumului cantonează la graniţa dintre real şi vis, primul fiind reconstituit după reţete proprii şi virat în cel de-al doilea, în fantasme ce se hrănesc din consistenţa experienţelor surrealiste, din literatura absurdului, din mecanica urmuziană şi angoasa existenţială kafkiană, cu precădere. Uneori, jocul poeticesc este mai vizibil, ironic-demonstrativ, precum în despre tipologiile lui don quijote: „apropiindu-se de morile tăcute şi masive / don quijote iese în fugă din don quijote în armură / care iese din don quijote de pe cal / care iese din don quijote care bea ceai pe şa / care iese din don quijote care visează / care iese din don quijote căruia îi bate inima // sancho panza îl urmează ducând gânditor / cei şase cai de căpăstru”. Alteori, poeticitatea se naşte din lungul inventar al obiectelor şi activităţilor urbane cotidiene (a se vedea despre cum este să nu ai cu ce să apuci dragostea, frumosul poem ce nebuni eram şi noi şi eminamente kafkianul cerul interzis – de departe cel mai bun poem al volumului, variantă a trăirii psihice din metamorfoza). E un inventar sui-generis, în care semnificaţiile obişnuite sunt permanent subminate de continua decădere a Oraşului, a peisajului înconjurător şi devorator.

Deloc întâmplător, marca esenţială a expresiei poetice, mai cu seamă în primele 2 secţiuni ale cărţii (mi-ar şi plăcut să aud un val şi de-a buşilea prin aer) este materia fluidă, apa, sub diferite forme, în diferite situaţii – apa-ploaie, apa-fântână, apa-lac/baltă, apa-oglindă, apa-lacrimă conducând neîndoielnic la apa-viaţă. Lesne de decodificat simbolistica, inclusiv erotică, a prezenţei lichide în poemele adesea supermetaforizate, dar în care metafora nu vine din analogia sau co-actualizarea a doi semnificanţi, ci din aglomerarea imagistică în care proprietăţile obiectelor devin fluide, se strecoară în fisuri indecelabile şi le transformă în ceva cu atât mai surprinzător cu cât au foarte puţin de a face cu punctul de plecare. Expresii de genul „noi priveam într-o fântână cum înfloreşte apa”, „în primele ore bruma răspândeşte culori ude”, „picură apa şi la tine şi la vecini / o pădure de chiuvete nereparate te înconjoară”, „îmi văd trupul într-o baltă când o sar”, „şterg perna de lacrimile sau balele balaurului”, „din haine curgeau toate obiectele / noi căutam fântâna aceea plimbătoare în care nu s-a înecat nimeni / strângeam lacrimile”…, de fapt, întreg poemul din poveştile nopţilor cu ploi nesătule, speculează poetic efectele prezenţei apei/materiei lichide/fluide şi culminează cu „igrasia” din amintitul excelent poem din genul absurdului existenţial cerul interzis.

Revenind la dimensiunea urbană a poeziei lui Ştefan Ciobanu, este evidentă revizitarea unor heterotopii post-romantice, din genul resentimentar nietzschean, şi locuirea deliberată într-un spaţiu fluid, la alt nivel, însă, acela al ideterminării geografice şi mai ales topografice, ordinea fiind abolită (a se vedea, spre comparaţie, Franz Kafka în Procesul şi Castelul şi Italo Clavino în Oraşe invizibile) în favoarea fantasmei în care Oraşul-monstru este ucis, dar şi ucide. Dacă „eram fericiţi / omorâserăm împreună căpcăunul / puteam face dragoste / sub stelele lui de pe piept” (esenţa) şi „ceasul din hol [e] o boală a zidului” (dimineţi de rezervă) – Oraşul ca spaţiu/timp apăsător se păstrează numai ca o locuinţă transparentă – „între noi este acum o lume de aer cu / munţi de aer / trenuri şi avioane de aer” (pe spatele cărţilor de joc câtă linişte). Substratul este nu mitic, ci mai degrabă mistic, Oraşul este iubit ca-ntr-un sindrom Stocholm. De unde senzaţia permanentă a prezenţei miraculosului, ascuns sub perdeaua unei ambiguităţi excelent strunite, ceea ce face ca textele să fie citabile atât pe suprafeţe mari (poeme lungi pe de-a-ntregul!), cât şi pe fragmente mici, sentinţe încărcate de delicateţe: „iubirea este acel ceva enorm pe care îl vezi doar la microscop”; „văd mizeria din mine ca pe o comoară”; „pământul este o poezie în vers alb / mii de ochi îşi caută la suprafaţă punctul de sudură”; „îi urmăresc şira spinării / cum urcă spre ceafă / un şir indian de melci în căutare de lumină”.

Poezia lui Ştefan Ciobanu vine în contra tendinţelor minimaliste şi mizerabiliste, asimilându-le inteligent şi propune bogăţia imaginii care se hrăneşte din metafora adesea fabuloasă, construind, cu îndemânare artistică şi foarte bună cunoaştere a mijloacelor de expresie din ultima sută de ani, o lume supra-reală, a cunoaşterii de sine prin poezie. Astfel că lectura nu este, se cuvine să avertizez, dintre cele lejere, ci dintre cele presărate cu dificultăţi, tocmai pentru că niciodată poetul nu rămâne cu adevărat, expresiv, la nivelul cuvântului, ci invită permanent tot mai adânc, dincolo de sensurile prime, simple, banale, cotidiene.

Magda Mirea – Ceva nu e

Avem în textele Magdei Mirea mărturisirea neliniştilor femeii-copil îndrăgostite de sentimentul iubirii la întâlnirea cu absolutul. Am spus corect: esenţa subtilă a versurilor (şi poemelor) este îndrăgostirea de sentimentul inefabil care inundă lumea înconjurătoare şi o schimbă în ceva ce trebuie descoperit fragmentar, pas cu pas, de necuprins fiind, în fond. La limita înaltă, poezia Magdei Mirea ne poate conduce spre sensurile ascunse ale aforismului 146 din „Dincolo de bine şi de rău”: „Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului.” Şi nu voi întârzia la Nietzsche decât pentru a sublinia că poeta acceptă să demonstreze cu dezinvoltură chiar aforismul 145: „Comparându-l în mare pe bărbat cu femeia, se poate spune că ea n-ar fi avut geniul gătelii, dacă n-ar fi posedat şi instinctul de a juca rolul secundar.” Pentru că femeia din acest volum joacă rolul captivei, al aceleia închisă în turn, de unde priveşte lumea şi o procesează cu voluptate, aruncând-o în visare, în dorinţă, o salvează din contingent mărunţind-o, desenând (şi desemnând) mici mituri fondatoare, care se risipesc repede, la cea mai uşoară briză, pentru a se reconstitui în alte uimitoare imagini fantastice şi pitoreşti.

Magda Mirea este un poet al viziunii. Al viziunii care te face să participi aproape fizic la o sublimare a iubirii sublime, locuitoare a absenţei. Chiar titlul volumului dezvăluie conţinutul: „ceva nu e” – fiecare cuvânt este căutare a sensurilor absente ale existenţei. Ne aflăm în mod manifest la nivelul Eros din construcţia clasică Eros-Thanatos. Totul este viu şi activ. Mecanica expresivă este golirea cuvintelor de sensurile originare şi umplerea cu sensuri noi, în împerecheri noi, pentru simţuri noi. Se ghiceşte lesne prezenţa aerului rarefiat al suprarealismului, bine asimilat, bine condus pentru a uimi şi a surprinde, pentru a subjuga. Coerenţa este câştigată nu prin liniaritatea expresiei, prin logica morfologică plată, ci prin rupere, prin fragmentarism, prin rearanjare aparent aleatoare a peisajului şi populaţiilor care îl decorează. Surprinde la Magda Mirea arta organizării cuvintelor pentru a isca imagini de o claritate şi strălucire orbitoare, sfidând limita indefinibilului raţional, deci cu nevoia accesului la perceperea şi priceperea intuitivă. Cum spunea altădată un comentator, poezia aceasta „ţi se deschide direct în sinapse”. Dacă nu ne-am teme de platitudine, am putea spune că de aflăm în teritoriul „necuvintelor” lui Nichita Stănescu, dar un sector neparcurs de acesta, ci poate numai intuit.

Dacă în „Femeia cu mâinile lipite de trup” (2008) şi „Siaj” (2011), volumele anterioare, mai păstra ceva din accesibilitatea comprehensivă a unor autoare de gen proxim, spontaneitatea notaţiei o conduce, de astă dată, la rezultate de înaltă ţinută a spiritului. Originea existenţei femeii este misterioasă: „în spatele lumii a fost descoperită o formă incertă / părea o ruminaţie a unui poet” („fu”). În aceste condiţii, afirmă: „plutesc / în conştiinţa unei dimineţi decojite de teamă // de emoţie / un copac de cuarţ / a înflorit // ca o idee.” („păru-mi se întinde într-o stampă de levănţică şi verde”), aşadar aceasta este abstracta, imaculata concepţie, ea face ca neviul să devină viu, să deprindă clocotul vieţii. Concreteţea imaginilor poate fi înşelătoare pentru că nu conduce decât la „ceva nu e”, or, ceva-ul e dincolo de ceea ce se vede. Un fel de ars poetica am putea discerne în poemul „eşarfă din spania cu inel”: „cred în forma unui oraş / în bărbatul lunatic / visător până la poezie / în sensul frivol / al unei zile de sărbătoare / în principiile unei estetici feminine / reduse la ideea de cerc // şi dacă am fi plutit pe doi cai albi / tot carteziană ar fi rămas întâmplarea”, dar desfăşurarea creativă depăşeşte posibilităţile unei defini ţii, fie şi metaforice…

Bărbatul pare a fi un vehicul al iubirii, nu are carne şi sânge, este suport pentru cunoaşterea de sine: „[…] / aşa am aflat bărbatul // tăia felii din liniştea unui măr / de parcă împărţea ziua şi noaptea / într-un trup de femeie / […]” („tratat de descompunere a fericirii”). Magda Mirea a ales, poate, destinul prefigurat de Arthut Rimbaud, în Lettre du Voyant: „Când se va fi spart infinita servitute a femeii, când ea va trăi pentru e şi prin ea, bărbatul – până aici abominabil, - îi va dărui revenirea, ea va fi poet, şi ea! Femeia va găsi necunoscutul! Lumile sale de idei vor diferi de ale noastre? Ea va găsi lucruri stranii, insondabile, respingătoare, delicioase; noi le vom lua, le vom înţelege.” Nu ştim cine şi ce i-a dăruit, dar oferta ei poetică nu numai convinge, ci şi subjugă: „[…] // să nu mă crezi // scriu doar poeme din rodnicia unei femei / în mintea căreia încolţeşte iarba/ iar fericirea mea e strâmtoarea / prin care se plimbă o pasăre de curte” („denunţie”). Paradoxal, iată că, aflată la înălţimea rodului spiritual, în proximitatea transcendentului, fiinţa sa doreşte (imposibila) întoarcere la mundan, la banalul cotidian, „într-o sfântă fericire de a fi” („tablou votiv”), pentru că „singurătatea se naşte, de regulă, fără umbră” („poem somatic, cu trădare şi margarete”), iar ea este numai „unealta unei trecătoare ardori” („ne-o veni rândul în lume”). Ruga ridicată în poemul „duminica ating iarba” este spre oarecine: „fă-mă prada ta / inventează o libertate / şi întoarce dinţii sălbatici ai dorului / dinspre ochiul care nu-şi vede faţa / spre unica formă a nebuniei / care ne scapă”.

În peisajul fantast al unui discret eros fondator („fără tine pielea mea e un câmp de maci”, „aglutinez cu o iarnă roşie / în molecule de dragoste”, „cu glezna scăldată în lapte / descleiez sărbătoarea”, „femei începură să se nască [sic!] / ca un păienjeniş de curbe şi emoţii”, „mi-e dor de tine / cum miroşi a tine însuţi” ), se strecoară, timid, insinuante imagini întunecate, puseuri de lipsă a speranţei ori de presimţire a unui final de neocolit: „de ce am fi schimbat lumea / iepurii de casă făceau dragoste / o voluptate deplină o imensă gură // ca o zi făcătoare de văduve // o femeie închinându-şi memoria arsă / îmi tăiase drumul // părea că ni se năşteau alţi părinţi” („mai jos de noi, râul era un cristal verde”). În altă parte, cel mai scurt poem al volumului ilustrează absenţa absolută, arderea de tot: „am dat toţi oamenii la o parte: / nici măcar singurătatea” („şi soarele acesta care intră în mine”) Dar thanatosul ascuns aici este reîntemeitor, este „eterna reîntoarcere”: „până la urmă / înălţarea clipei ne va aşeza cumva / tu, spre un alt început de femeie / eu, spre ultima literă a întrebării / amândoi cu faţa spre oameni / […]” („când plouă, pierd”).

Delicate declaraţii de dragoste sunt „poem în trei puncte”, „am copilărit un bărbat”, „noaptea în braţe”, „poem naiv”, „EKG”, „azi am respirat de mână cu un izvor” ş.a., fără însă a atinge tensiunea spirituală înaltă care traversează cele mai multe texte ale volumului. Şi totuşi, seninătatea lor convinge oricare cititor sensibil: „vreau să înnoptez în povestea ta / să-ţi întemniţez o livadă în memorie / să-ţi împrumut visele cu oameni // să nu uiţi // cine nu are o sărbătoare în fiecare zi / nu are degetele lipite de copilărie”.

Poezia Magdei Mirea este o continuă sărbătoare a Cuvântului. 

Daniela Şontică – Iubita cu nume de profet

Cea de-a treia carte de poezie a Danielei Şontică (după „Arlechini într-o pădure sălbatică”, Vinea, 1995, şi „Uitaţi-vă prin mine”, Brumar, 2007), apărută la Trascus Arte, în mai 2014, şi lansată la Salonul Bookfest, se hrăneşte din aceeaşi magmă generatoare de sensuri misterioase, metafizice, dar pare a câştiga în lirism fără a pierde din forţa evocatoare. Poemele sunt interpretări ale realului dintr-o vagă perspectivă mi(s)tică, vagul fiind înţeles aici ca în expresia nichitiană „logica ideilor vagi”, adică ţinând de o indeterminare de la marginea inteligibilului, în care poetul nu recurge la contemplaţie, ci ia o poziţie de reflecţie asupra cunoaşterii poetice. În fapt, avem de-a face cu o repovestire a realului pentru a-l face suportabil, real pus în alte sisteme de referinţă, parcă pentru alte simţuri, mai empatice. „Sunt o Sheherezadă nepersuasivă” – scria altădată Daniela Şontică, şi dacă îl credem pe Friedrich Nietzsche când spune că „diavolul locuieşte în detalii” şi pe Ludwig Mies van der Rohe când spune că „Dumnezeu locuieşte în detalii”, atunci va trebui să căutăm esenţa poeziei acesteia tot în detalii. Pentru că  lectura superficială a versurilor din „Iubita cu nume de profet” nu ne va conduce prea departe, cel mult ne va subjuga oarecum cu ritmurile ascunse ale silabelor, cu acea muzică a cuvintelor armonios compunând frazele. Daniela Şontică nu este deloc blândă cu lectorul leneş, dezabuzat, ea provoacă, cere ataşament, cunoaştere, credinţă. 

Dacă titlul volumului ne trimite lesne la etimologia numelui Daniel(a) - din „dan” - a judeca şi „el” - Dumnezeu, puternic. – „Dumnezeu este judecătorul meu” vezi „Cartea lui Daniel” din vechiul Testament – de unde şi o oarecare propensiune înspre afirmarea orgoliului de creator -, „Cartea Danielei” ne pare mai degrabă un erotikon sublimat la frontiera cu transcendentul. Autoarea levitează undeva, între Pământ şi Cer, caută o cale de împăcare a celor două tentaţii, a celor două dorinţe de locuire. Poemul titular este chiar ars poetica, o declaraţie a profetului rătăcitor care spune adevăruri dureroase: „Sunt alungată mereu din oraşe / pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor”. Parabola cuprinsă aici, a prevestirii pentru un rege al abandonului („am aruncat înţelesuri în grădina părăginită / la picioarele tale / sub ochii tăi nedormiţi de un veac”), este despre darul de creator de lume („o întâmplare te-a dus pe drumul / femeii cu seminţe / ai primit să-i fii grădinar, florile semănate de tine nu cunosc anotimp.”) şi ratarea împlinirii menirii prin fuga de responsabilitate („vrei să fugi peste ani de sub vraja femeii cu seminţe, / după ce-i vei fi rânduit grădina / vrei să ajungi din urmă necunoscuta, / să-i spui că numai pe ea ai iubit-o”). Finalul dezvăluie semnificaţia general umană a prevestirii: „am descărcat aceste seminţe de vis / într-o seară de nisan [luna eliberării, exodul din Egipt, în Tora! – n.m.] /…/ de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi moartea / cum stau la taifas.”

Asemenea „naraţiuni nepersuasive” sunt peste tot în carte, unele mai lesne de descifrat, altele mai degrabă ţinând de o kabala poetică, destinate iniţiaţilor. De multe ori, persistă impresia unei lecturi din Sylvia Plath, de familia poetică a căreia, psihologic, autoarea ar putea fi apropiată, prin forţa şi delicateţea expresiei. Un poem precum „A crezut că / fără regrete / mă lasă / în câmpia bătură de vânt, / statuie / luminată de îngerii cu săbii lungi, / păzitori de sare. / Şi a plecat / purtând / o vină / care avea să-l strângă / în menghină / dimineţile / scriindu-i / cu fier înroşit / pe fiecare bătaie de inimă / numele meu” nu se numeşte „Sara”, cum ar fi de aşteptat, pentru că ale ei sunt vorbele, ci poartă numele destinatarului, „Lot”, nepotul lui Avraam, cel obligat să-şi abandoneze soaţa care a privit înapoi. Este o altă imagine, din multele, a vinei tragice care traversează literatura lumii, trecând prin Oedip, Antigona, Electra, Hamlet, prinţul Mîşkin, Joseph K., Meursault. Tot Sara, la tragicul extrem, ar putea fi şi mărturisitoarea din „Mătasea frigului”: „În timp ce fugeam / mătasea frigului mă învelea, / avidă ne spunea despre surparea oraşelor / prin care abia trecusem - / şi înţelegeam că întreaga lume cădea / în urma noastră. // de-am fi avut loc să alergăm în inelul incandescent / ca-ntr-o pasăre cu braţele întinse / dar aşa, / dacă tu…    dacă eu…” Reţinem revenirea în mai multe poeme a motivului „mătăsii”, simbol al perfecţiunii şi rafinamentului (pandantivele cu cele 13 simboluri mistice se realizează din mătase naturală - mătase satinată, catifea din mătase, voal din mătase), dar şi al prosperităţii, până la un poem dedicat: „Lumea în falduri de mătase, / eu purtându-mi asprimea în cufere de zahăr. // O caravană / prin pustiul viermilor de mătase, / eu cu părul învârtit pe un stilet / ce ar putea croi / rochii stridente / fluturând pe şolduri visate, tot de mătase” („Falduri”). Delicatul erotism al poemului este evident, cum şi în poeme precum „Anatomie”, „Capot roşu”, „Aur”, „Semiramidă”, „Flori presate” ori „Cea mai”, în care atingerea stratului de transcendent este deliberat afirmată: «Cea mai frumoasă femeie care te-a iubit / se ducea la culcare rugându-se: / „Ajută-l, Doamne, să nu mă uite!” // Cea mai senină femeie care te-a iubit / intra în somn cu mâinile împreunate zicând: / „Ajută-l, Doamne, să nu se uite!” // Cea mai bună femeie care te-a iubit / construieşte gheme ovale din nopţile cât Mississippi: „Ajută-l, Doamne, să nu Te uite!”» Mai deschisă, slab sublimată, este atitudinea din poeme precum „Iar omenii” sau „Proprietarii îmi spuneau”: „Mă foiesc în insomnii, / caut răcoare în fiecare colţ de aşternut, / iau şerpii clocotitori şi îi arunc în sus, / urmărindu-le cu sadism zvârcolirea / peste plopii bătrâni de la ferestre. // îmi amintesc de casele în care am locuit / şi de crivăţul care le umplea, / proprietarii îmi spuneau: / De ce te vaiţi, zână impermeabilă? / Astupă crăpăturile pereţilor cu tine însăţi.” Ar fi de prisos să numesc simbolistica Şarpelui, a Peretelui…

Şi cum nu merge niciodată Eros fără Thanatos, este de citit mai cu seamă poemul „Pasărea cu cioc galben”, care „îmi fură mereu de sub coastă amintiri…”, precum vulturul fura din Prometeu. 

„Iubita cu nume de profet” confirmă o direcţie bine accentuată a poeziei româneşti de după zburdălnicia douămiistă, cu refuzul minimalismului şi al mizerabilismului, cu accesul la lirismul de sorginte metafizică, interogativ, feministă cu măsură, Daniela Şontică fiind una dintre reprezentantele de vârf.

Aurel Udeanu – Plânsul utopic

Al treilea volum de poezie al lui Aurel Udeanu, „Plânsul utopic”, se păstrează în domeniul predilect al celor anterioare: imaginaţia erotică din perspectivă deliberat postmodernă. Patima iubirii este eliberată (aş putea spune, mai degrabă: dezbrăcată…) de orice ar putea părea visare sterilă, lirism dulceag, „amărâte turturele” etc. Ca întemeietori ai speciei, coborâtori (fie şi alungaţi…) din Paradis, Adam şi Eva (aici, Nataşa) lui Aurel Udeanu se iubesc direct, frust, se bucură fără păs şi cu multă imaginaţie de trupurile lor, abia vag legate de o conştiinţă a (existenţei) spiritului, subjugat şi el lumii fizice, comunicării prin simţurile cunoscute. (De reamintit titlurile relevante ale volumelor anterioare: „Femeia din creierul fiecăruia”, Ed. Brumar, Timişoara, 2008, şi „Edenul din doamna”, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010.) Inteligent, îndemânatic şi fin, poetul atinge cu aripile ironiei, autoironiei, parodiei ori referinţei culte acolo unde ar putea pândi pericolul unei retorici înţepenite, superficial fulgurante ori stridente. El este în acelaşi ton înalt cunoscut – rafinat, degajat, delicat cât şi unde se cuvine, apropiat (parcă mai mult acum!) de vigoarea gingașă şi rigoarea metaforică a Cântării Cântărilor, dar și cu ecouri ale Psalmilor lui David, texte din care pare a-şi face model / obiect postmodernist de referinţă „à rebours”, unoei chiar la limita blasfemiei: „dinaintea ta goală aici şi acum / de parcă n-aş mai putea muri / niciodată /[…]/ nimicul care aici şi acum / mă înfiinţează // de ce te îmbraci şi pleci / de ce îmi pui chiloţeii tăi în braţe / şi mă laşi doar cu ei / să ţi-i miros? // pe străzi afară asini dezabuzaţi / înaintează alene spre ierusalim / călare/ pe iisuşi” („atât de trist atât de singur”, p. 20). A se vedea integral şi superbul poem „şi am văzut părul tău mătăsos azi-noapte”, pag. 44, în care este lesne detectabilă acea „sublimare în absolut” despre care vorbea mai demult regretatul Traian T. Coşovei.

Suntem, citind poemele, şi în apropierea sensului eufemismului francez pentru orgasm: „la petite mort”. (În Ontario, Canada, există „La Petite Mort Gallery”, care găzduieşte artă plastică de gen. O lectură a (poemelor) autorului într-un astfel de spaţiu ar putea fi un eveniment!). Oricât ar putea părea de riscant pentru un ochi superficial, remarc o certă dimensiune metafizică a poeziei lui Aurel Udeanu din acest volum. Orgasmul capătă valenţe cosmice, de întemeiere a Universului. Iar titlul îndeamnă spre o astfel de idee, cum şi (preudo)numele poetului: apa ca element primordial, simbol al vieţii, al regenerării şi al purităţii, cu tărâmuri şi adâncimi necunoscute şi mistice, protejate de creaturi fabuloase şi guvernate de zei specifici. În absenţa focului, a aerului şi, în mare măsură, a pământului!

Avem o continuare a „epopeii erotico-thanatice” – cu expresia lui Lucian Gruia – anterioare, un mai pregnant, parcă, dialog – o dispută neostoită! – cu Dumnezeu, în preajma căruia aspiră, pe calea iubirii fizice, să ajungă. După epuizarea „micii morţi”, „mă voi trezi în braţe doar cu o idee / de pe care a fugit / carnea”, prevede în poemul „atât de proastă încât”, p. 17, după ce, în poemul „iar dacă ar fi fost să pot alege”, pag. 15, mărturisise apropierea treptată de act şi refuzul, abandonul: „aş fi ales să fiu botina ta / […] / aş fi ales să fiu ciorăpeii tăi /[…]/ aş fi ales să fiu bikineii tăi /[...]/ aş fi ales să fiu anticoncepţionalele tale / datorită lor progeniturile mele / să nu-şi mai încoroneze vieţile / într-un sicriu de brad / […] mă mulţumesc să rămân în trupul meu / să te privesc atât să te privesc şi să nu mai mor / niciodată / universul acesta să rămână veşnic / condamnat la existenţă (la infern) / datorită / mie”.

Moartea „cea mare” pare o mult-dorită întoarcere la Eden, ca recuperare a esenţei spirituale, în vreme ce calea accesibilă, iubirea fizică, e un antrenament cotidian pentru aşteptata cursă către spirit, oferta femeii devine un subterfugiu, în care universul moare de fiecare dată: „ea ştie că până mi se dă // înseamnă totul în acest univers / era ştie că după ce mi se dă / nu mai înseamnă nimic în acest univers - / deplasându-se implacabil / spre roşu /[…]/ de-aia întârzie cât poate de mult / sosirea mea în eden / de-aia îmi serveşte în porţii mici / cu ţârâita moartea /[…]/ iar eu plâng, plâng [din nou apa, apa!! – n. m. F. D. ] / plâng şi mă chinui înainte să-i scot bikinii: urcuşul greu duhovnicesc / scara raiului!” (p. 21). Se vede lesne că limbajul însuşi se desfăşoară liber, fără limitări dictate de mici prejudecăţi romanţioase ori de pudori desuete, dar în deplină expresie a frumuseţii. Frumuseţe care ar putea fi „citită” estetic prin aparatul propus de excelentul studiu „Trivalul” al lui Radu Voinescu (v. pag. 240-242, 247- 264), departe, ca valoare a intenţiei poetice, de superficialitatea jocurilor licenţioase ale unui Emil Brumaru. Atacând „citadela inexpugnabilă dintre coapse” („ea protestează”, p. 24), „cândva voiam să epuizez lumea înţelegând / astăzi mă mulţumesc să mă mir şi să compostez / să mor încă o dată / şi încă o dată / încă o dată!”, pentru că se află sub „cenzura transcendentală” pe care „mi-o administrează creatorul /care o locuieşte” şi astfel este coborât la „subceresc”. Lovitura repetată cu capul în poarta Raiului se desfăşoară în prezenţa lucidă a condiţiei inutilităţii: „eu ştiu că-n trupul ei ea nu se află / oriunde aş căuta-o în acesta ea nu există /[…]// eu ştiu că la sfârşit de tot din ea nu voi culege / mai mult decât imaginaţia mea harnică pune /[…]// eu ştiu că nu intru în ea decât ca să ies /[…]// când nu mai suntem în stare să trăim înţelegem! / se masturbează şi creierul meu atâta tot / se masturbează / deschid fereastra încolăcite în ele înseşi / pietrele pe caldarâm / tac elocvente.” („eu ştiu că ea doar o massă de carne”, p. 25).

Sunt nenumărate exemple în volum în favoarea ideii că viaţa nu este altceva decât un dans continuu de la naştere spre moarte, un dans al schimbării (vezi „Cartea tibetană a vieţii şi a morţii”) pe calea deschisă de „templul tău de cane”, „triunghiul acesta echilateral între coapse”, „sexul ca o foame deviată / de dumnezeu”, „arcadia / dintre picioarele ei”, „grota dintre picioarele tale lungi / princiare”, „palatul meu de smirnă”, „tufa aia deasă de mirt”, pentru că „în trupul meu mi se face / urât” şi „nu suntem cinstiţi decât / în faţa / morţii”. Dincolo de ironia şi dezinvoltura afişate în discurs, subzistă irepresibilă conştiinţa deşertăciunii, a imposibilei împliniri: „astupăm, astupăm // pentru asta ne aflăm în această existenţă / să astupăm // […] / vedem acolo în univers o fisură universul nu arată / aşa cum ni l-am dori noi / gândirea noastră face ce face pe loc se apucă / astupă fisura universului îl redă creatorului / aşa cum ar fi trebuit el / să-l creeze // un singur lucru nu reuşim să astupăm pe acest pământ / femeia fanta aia roz ce-i tronează între coapse / caverna aia insolubilă de sub burtă /[…]/ dar poate e mai bine aşa / ce-am face cu o femeie perfectă / la care nimic nu mai este / de astupat?”

Este atât de multă poezie în banala viaţă de zi cu zi, Aurel Udeanu are capacitatea de a o descoperi şi a o pune în cuvinte adevărate, în imnuri originale, dar şi legate de un continuum străvechi de când cu existenţa omului pe planetă. Ar fi multe cuvinte bune de spus despre poezia lui Aurel Udeanu, volumul de faţă este dens, complex, profund – de sub aparenta uşoară accesibilitate răzbate ecoul unei tristeţi ce are atingere cu transcendentul mereu promis şi mereu ratat. Aşadar, el se poate împăca cu gândul că femeia „se dădea noapte de noapte / unui gutui înflorit / cu 5 copii”, în timp ce „dumnezeu acolo sus în cer cu ale lui / eu aici jos pe pământ / cu ale mele”. Dar noi, cititorii? Noi suntem tot mai convinşi că nu există decât sex şi moarte; restul e decor.

Valeriu Marius Ciungan - Sisif pe casa scărilor

Ne-am obişnuit să aşteptăm poezia venind dinspre toate întâmplările de viaţă, dinspre toate zonele existenţei, luminoase sau întunecate, banale sau excepţionale, fizice sau metafizice, metropolitane sau rurale… Consumatorul de poezie – cum altfel să-i spunem, într-o vreme în care se produce exclusiv pentru îngurgitare pe toate căile, iar plăcerea vine tot mai de jos, e tot mai puţin legată de spirit – aşadar, consumatorul de poezie este adesea excedat de oferta enormă de fructe ale reflecţiei – mai mult sau mai puţin profunde – individuale, izbucnite din irepresibila nevoie de exprimare de sine pe care o civilizaţie împingând individul spre izolare ori socializare în spaţiul virtual o induce în fiecare. Şi la Mediaş, în Ţinutul Meşteşugurilor, se mediază o astfel de ieşire din cotidian, pe calea poeziei, Valeriu Marius Ciungan fiind unul dintre experimentatorii breslei.

Melancolie şi ironie, solemnitate şi ludic, calofilie de faţadă sub care ascunde nostalgii provinciale – iată caracteristicile unui demers poetic tratat, în aparenţă, cu lejeritate prozodică, pe alocuri referenţial, deloc străin câştigurilor din experienţele poetice ale ultimei sute de ani. Poezia lui Valeriu Marius Ciungan este contemporană în sensul descris de profesorul Giorgio Agamben („Appartiene veramente al suo tempo, è veramente contemporaneo colui che non coincide perfettamente con esso né si adegua alle sue pretese ed è perciò, in questo senso, inattuale; ma, proprio per questo, proprio attraverso questo scarto e questo anacronismo, egli è capace piú degli altri di percepire e afferrare il suo tempo”), ceea ce îl face să se situeaze undeva într-un interegn, într-o dualitate care facilitează accesibilitatea.

Contra-replica despre care s-a afirmat că este adresată de poet generaţiilor anteriore se arată a fi prin asimilare critică şi în urma apelului la acelaşi surse de expresie. Se desparte de trecut râzând, râzând de trecut şi de eu contemporan propriu. Autoironia este semn de inteligenţă artistică! Debutul acestui al patrulea volum al autorului se face arătându-l ascensional şi calofil: „urcam / o scară nesfârşită, tot mai înaltă, mai frumoasă” (Sisif pe casa scărilor) şi „eram frumos aşa, / cu organele transparente / la vedere / o luminoasă pasăre îmi apăsa sternul frumos / cu luminoasă putere” (Despre mine). Apelul deliberat şi înşelător la absurdul de tip camusian conduce pe căi de interpretare închise. Suntem în plin peisaj de o banalitate înfiorătoare: „vopseaua insalubră, de ulei, striată pe betonul mizerabil, rece, / spoiala varului, anume nedesăvârţită / […] / cu becuri sterpe, imbecile, muribunde / halucinând din două în două etaje / tăcutul martor era balustrada plastic infinită / […] / era o lumină absentă, chioară, / becuri de patruzeci” (Sisif pe casa scărilor). Mizerabilismul este anulat, însă, prin versul final, citat mai sus, personajul se vrea salvat de fantasmă. Construcţia pe acest algoritm a discursului poetic este continuată cu succes, ne întâlnim cu „un abur mic în urma trenului de turtă dulce / şi-a mopului cu plete lungi de catifea”, dar tot acolo avem „şi încercam s-ating cu mâna dreaptă răsăritul / şi să mă sprijin de lumină către soare” (Răsăritul). Calofilia îl împinge la obsesive incantaţii solemne de tipul celei numite Insomnie, în care cuvântul „frumos” apare de 15 ori în 12 versuri, dar şi la pastişe folclorico-baladeşti precum Vaillant: „Fată neagră / suburbană / vrei să fii tu suverană / în uscătoria scării / subterană? / vrei să fii tu / debranşată? / să îţi fiu calorifer / de fontă grea / acum / îndată?” – unde (ră)sunetul ritmului, dar nu numai, conduce departe de tot, la cei vechi, la Villon, poate prin Miron Radu Paraschivescu şi, de ce nu?, Nichita Stănescu, a cărui umbră o vom mai descoperi şi în Clipa („treceai uşor / lipa-lipa / şi timpul se închidea / în el / lăsându-ne afară / doar cu clipa” – v. Dintr-un bolovan coboară / pasul tău de domnişoară) sau în excelentul poem Fereastra („intra soarele / prin tălpile umede de rouă / prin coastele fumegând a ceaţă / se deschidea prin mine spre pământ / o altă dimineaţă // prindeam rădăcini de lumină / sămânţa mea boemă se risipea în vânt / şi plete blonde-mi răsăreau spre soare / şi plete blonde răsădeau cuvântul în pământ // între soare şi pământ / eram numai eu: ca o fereastră / prin care se zărea o altfel de lumină / mai pură / mai ecleziastă!”).

Un alt poem remarcabil este Semaforul verde, unde banalul supralicitat, luat în răspăr, virează uşor în metafizic, cu o undă nostalgică, de regăsit şi în strofe din care răzbate amintirea copilăriei, precum Şotron („păşeam aproape impecabil / urmând tăcut dunga de cretă / desenul ezitant din lumea lor / concretă!”), o urbanizare a acelui „unde eşti copilărie / cu pădurea ta cu tot”.

Poetul Valeriu Marius Ciungan este şi elegiac, în amorosul poem Micul dejun („sărutul tău abandonat într-o mişcare lentă / cum degustai cu pleoapele tăcute-nchise / lumina-nceată risipită între noi, absentă”) ori, din cu totul alt unghi, O altă lume („se închisese cârciuma din cartier, / mocnise zvonul ce era de-acum sentinţă / că am rămas încremeniţi în faţa drugului de fier / ce ţintuia o uşă rece-un zid de neputinţă”) – cu doza inevitabilă de autoironie, timbru necontestabil al poetului medieşean, semn de seninătate oarecum cinică, superioară. Dacă spre finalul volumului nu ar scădea tensiunea lirică (poetul Valeriu Marius Ciungan este incontestabil un liric prin excelenţă, sub orişicare măşti s-ar ascunde!), am putea spune că Sisif pe casa scărilor este o reuşită deplină, în continuarea volumelor anterioare, o voce clară, distinctă într-un concert naţional adesea dizarmonic. 

Amelia Stănescu - Aşternuturi de ploaie

S-a stins viaţa falnicei Veneţii! – îţi vine să exclami, à rebours, la lectura celor mai noi poeme ale Ameliei Stănescu. Moda furioşilor din anii 2000 s-a estompat până la dispariţie, rarele izbucniri de orgoliu din unele texte exhibând puseurile nurilor scăpaţi de sub control ori imagini corporale hiperbanale ale părţilor de jos fiind numai semne ale neputinţei de a trece mai departe, de a fugi din pustie.

Aşternuturi de ploaie de Amelia Stănescu este o carte despre singurătate. (Nota bene: ar trebui să spun „cărţi”, pentru că autoarea a avut încântătoarea idee de a publica aceleaşi texte româneşti însoţite de versiuni în franceză şi în spaniolă… poate chiar va urma…). O singurătate calmă, aparent simplă, departe de vreo tristeţe de obicei însoţitoare, o singurătate roditoare. Glorificând cu precădere absenţa, poeta umple golul cu imagini şi muzici ce compun o realitate personală, nu mai verosimilă decât aceea veritabilă, dar mai bogată în sensuri şi simţire, mai lesne comunicabilă. O realitate a melancoliei şi a jocului voios, a ironiei (chiar şi satirei!) şi a copilăririi de sorginte nichitastănesciană, însă cu o delicată senzualitate subiacentă.

Departe de orice sentimentalism desuet, însăşi iubirea este concept, care „te azvârle în orizontul tău de autist / naiv orb sau incomprehensibil / […] / şi de aceea mă lupt cu toate cuvintele / poate măcar unul mi-ar deschide / o fereastră în spatele căreia norii / ar desena o casă şi un pom / şi sub umbra lui / ne-am odihni noi doi / visând”. Absenţa înţeleasă ca asumare deliberată a sinelui este foarte vizibilă în „Toi et moi”: „Eu am o lume a mea / în care mă sinucid regulat / am zile în calendar /cu nume de stupefiante / am ţevi de eşapament sub pat  / şi plutesc/ (aşa am reuşit să te prind de fapt  / dar asta e cu totul altă poveste) / gazul fâsâie permanent / uneori mă sufoc dar / mi-e bine / pe pereţi am o listă cu drepturi care mi se cuvin / printre ele e sculatul de dimineaţă / visul cu ace lecţia de acupunctură de suportabilitate / de rezistenţă / la frig la întuneric la mâine la tine.” Se observă cu uşurinţă că poeta refuză să se adapteze unei lumi lipsite de coerenţă şi îşi construieşte propria siguranţă, chiar dacă o face pe buza prăpăstiei. Este, cum aflăm din „Migdale amare”, „un joc al fericirii şi al durerii / un colaj de zâmbete latente / de gesturi risipite inutile post festum / o bucurie temporizată din umbră / mereu în joc mereu în alertă // speranţa moare ultima [aici parcă se aude râsul persiflant şi ghiduş al bufonului! – n. m.] // doar ucigaşul s-ar putea lăuda / cu o crimă perfectă însă / în adâncul cordului / irisul său a înregistrat imagini probante.”

Pasul spre metafizic este uneori minat de o incoerenţă probabil căutată, însă atunci cusătura e vizibilă şi tensiunea poetică scade dramatic: „Ce larve şi-or face loc / în trupul nostru îmbrăţişat după moarte? / mă strângi mă doare orgasmul / nostru muribund dar vocea / în lumea asta fără de cuvinte / e ca un nud pietrificat / şi răguşit se-aude doar zumzetul… / sau paşii buzelor pedestre / avem atâtea timp şi-atâta trudă / împreună / de ne-am cunoaşte.” („Pământ, insecte, larve”). Din fericire, acest lucru nu se întâmplă prea des, pe alocuri poeta ajungând la adevărate „sentinţe” metaforice: „un grătar de câine e viaţa”, „iubirea e o mare impotenţă”, „timpul nu e decât […] o formă a iubirii”. Melancolia se străvede cu osebire când pare a se voi ascunsă de abundenţa de actualitate brută, aproape jurnalistică, precum în „Dimineaţa scriu cărţi”, unde noaptea sălbatică se încheie cu „măslinii sălbatici  pe care / nu-i mai salută nimeni / a doua zi.” Deschideri banale ori stridente, satirice ori ludice virează adesea tot spre constatări ale absenţei, melancolii din genul „soul off”, nu foarte adânci, însă bine ponderate. Unele texte nu aspiră la profunzimi şi alambicări, iar simplitatea expresiei decade în simplism textualist, vetust („iubirea ta pentru mine a devenit / un obiect erectil, un balon / de veghe în lanul de secară / o mie de leghe sub mări” – „Am nevoie de poezie”), ele ar putea lipsi fără tăgadă dintr-o viitoare antologie personală, devenind foarte palide, lângă altele, strălucitoare, precum „J’écrirai des poèmes sur ton ventre”, „Camera 902” ori „Femeia poem”…

Pe alocuri, furtuna se înteţeşte semnificativ, violenţa, durerea, izolarea, neputinţa îşi arată feţele întunecate, nimic nu le mai atenuează, nu le mai ascunde: „să sparg să mă eliberez din această / strânsoare din această cuşcă în / care nu mai e aer nu mai am / cuvinte / unde până şi amintirile s-au / decolorat şi / totul în jurul meu / nu mai poartă nici un nume / ochii au căpătat o crustă opacă / prin care nu mai răzbate lumina / şi nici gândul tău / atât de cunoscut înainte / nu mai ajunge la mine.” („Trebuie să ies”). Anomia - criză de identitate - este de regăsit în multe locuri, relaţia de comunicare odată scurtcircuitată conducând la nevoia de reconstrucţie, de refacere, pe alte baze, a coordonatelor realităţii. „În fiecare dimineaţă e aceeaşi linişte”, „Cu Iulia Pană noaptea, sub ploaie” sunt şi ele mărci ale „poeziei de dincolo de poet”, cum spune în postfaţă Ioan Es. Pop. 

„Aşternuturi în ploaie” dau seama de o reîntoarcere la poezie a Ameliei Stănescu cu care se câştigă în latura meditativă a melancoliei, reflexivitatea marcând beneficii dintre cele mai cu folos pentru comunicarea cu cititorul de oriunde, mai cu seamă că versiunile în limbi străine prezervă în foarte mare măsură originalitatea scriiturii poetei.

Fragmente despre singurătate

În mareea cotidiană de logoree liricoidă şi superficială ori mizerabilism ieftin de aşternut, pus pe hârtie ori pe fila virgină din spaţiul digital, a fi concis şi, în acelaşi timp, profund a devenit o raritate. Puţine autoare de poezie se îndepărtează de (pre)simţirile isteroide ale unui flămând trup insomniac şi tânjind după absolutul de alcov cu brocarturi prăfuite. Adulmecarea unor alcooluri spirituale fine a devenit preocupare arareori vizitabilă de ochiul pretenţios al consumatorului de literatură.

Cu atât mai reconfortantă se arată a fi lectura volumului gânduri în cuşcă al Mariei Dobrescu, lectură leneşă, ce-şi permite întârzierea atentă pe cuvânt, pe imaginea subtil stilizată, aşternută parcă de o peniţă subţire, cu mişcări lente şi delicate, imprevizibile, ca dansul în aer al fumului de ţigară, amestecându-ce în aburul fierbinte al cafelei, pe terasa unei cafenele din Montmartre...

După debutul cu mireasa de sare, premiată anul trecut de doi critici pretenţioşi, gânduri în cuşcă păstrează linia aproape minimalistă, dar viguroasă, a versului şi o conduce în aceleaşi zone pline de miez ale interogaţiei. Aparenţa înşelătoare a concretului cotidian este numai un vehicul lunecând spre nostalgia unei împliniri aflate întotdeauna la orizont şi care funcţionează la fel ca acesta: este mereu la aceeaşi distanţă de dorinţa noastră. Ceea ce îmi aminteşte de versurile, dacă nu chiar şi maniera impresionistă a poemelor americanului Stephen Crane: „I saw a man pursuing the horizon; / Round and round they sped.”

Poemele Mariei Dobrescu dau tribut tonului elegiac, în fond. Sursa este realitatea materială, exterioară fiinţei sale, dar apropriată şi sublimată cu multă siguranţă în expresie poetică ce întârzie într-un spaţiu tranziţional bine delimitat, un spaţiu al iluziei temperate, dar nu mai puţin capabilă de explozie în cuvânt.

Cel mai adesea, temniţele („închisă în cuşca gândurilor / lustruiesc fiecare aşteptare”) sunt domiciliu al suferinţei aproape fizice („inimile se zbat în plase de sârmă”), cu greu se poate găsi un grăunte de jubilaţie, mai degrabă sunt vizualizate postùri ale penitenţei („atârnaţi de sfori / aşteptând izgonirea din rai”), consecinţă a unui necunoscut păcat originar, iar tristeţea devine cu adevărat sfâşietoare, precum în poemul „câte acte are piesa asta?”: „mă rugaseşi / să mă îmbrac în mov / marea încremeneşte / la capătul poveştii / privindu-i / ruinele / din mine / se deşiră silfidă / o iarnă / care îmi picură / pe limbă / absint”.

Chiar dacă nicăieri cititorul nu va găsi vreo urmă de lamento, lacrima (cuvântul ca atare nu apare în volum!) este suportul nevăzut al fiecărei litere, al fiecărei lumini, căci infernul în care autoarea ne invită să ne desfătăm este unul al luminii, al aceluiaşi alb care guverna volumul anterior. Secţiunea care dă titlul cărţii este plină de forţă şi doldora de sugestie. Albul şi aşteptarea – semnele unei nuntiri mereu amânate, ale unei întâlniri cu destinul imaginat – se nutresc din tăceri: „tăcerea mea este / e o bufniţă albă / a ta / un totem”, „tăcerea a prins pojghiţă / în oasele mele”, „port / păcatul tăcerii / ca pe o inimă albă / ascunsă la spate” – şi ascund golul, absenţa soluţiei de ieşire din inter-lume, din spaţiul absurd al clocotului interior: „în mine se rostogoleşte / o singurătate” sau „rostogolesc mai departe / piatra asta / într-o nebunie” – un Sisif care scapă invariabil stânca de pe culmea Muntelui -, „singurătatea asta îmi roade / unghiile până la sânge”.

Altfel, singurătatea este un leitmotiv al acestei secţiuni ale cărei poeme fără titlu subjugă lectorul. Şi pentru că am spus Sisif, mă întreb dacă, după lectura poemelor, ne alăturăm zicerii lui Albert Camus – „Il faut imaginer Sisyphe heureux” – ori aceleia a lui Franz Kafka: „Sisyphos war ein Junggeselle”. O dilemă din care eu nu am putut ieşi decât pe calea, regală, a logicii terţului inclus.

De nicăieri nu răzbate, aşa cum se cam întâmplă la mai toţi poeţii de azi, activitatea de zi cu zi, acasă, la serviciu, pe stradă, la întâlnirea cu alte fiinţe umane, cu animalele ori plantele mediului înconjurător. Când spune că „trăim în închisori / invizibile” şi „viaţa noastră / e ca o întâlnire în intersecţii / ne vedem / doar pentru a ne despărţi”, tonul chiar îmi aminteşte de acela al scrisorilor melancolice trimise de Kafka Milenei Jesenská, de fapt, toată secţiunea finală dă seama de o astfel de atmosferă a unei lucide expuneri pe altarul unui sacrificiu misterios, în condiţiile în care „sorb cu o lentoare nefirească / câteva amăgiri / drogul perfect / pentru un captiv”.

Maria Dobrescu se scrie pe sine – îmi asum banalitatea şi generalitatea expresiei! – observându-se şi transferându-şi viaţa în text. Viaţa lăuntrică, desigur, dar codul de imagini este din viaţa exterioară, pentru că „uneori sufletul/e/precum un beci/care / aşteaptă/o primăvară”, cum sună reflecţia din poemul care a inspirat şi imaginea de pe prima copertă, „iubirea mea este o colivie”. Viaţa din text o dublează pe cea cotidiană, cea adevărată (oare?), dar cele două nu se intersectează.

Însă, definirea de sine – dar nu şi salvarea! - vine odată cu versul final al secţiunii şi al volumului: „şi mă ascund / într-o femeie poveste”… Aşadar, pare că nimic nu este realitate, totul este ficţiune, este iluzie, este ascundere şi, în acelaşi timp, adăpost pentru veridicţiune.