Aurel Udeanu – Plânsul utopic

Al treilea volum de poezie al lui Aurel Udeanu, „Plânsul utopic”, se păstrează în domeniul predilect al celor anterioare: imaginaţia erotică din perspectivă deliberat postmodernă. Patima iubirii este eliberată (aş putea spune, mai degrabă: dezbrăcată…) de orice ar putea părea visare sterilă, lirism dulceag, „amărâte turturele” etc. Ca întemeietori ai speciei, coborâtori (fie şi alungaţi…) din Paradis, Adam şi Eva (aici, Nataşa) lui Aurel Udeanu se iubesc direct, frust, se bucură fără păs şi cu multă imaginaţie de trupurile lor, abia vag legate de o conştiinţă a (existenţei) spiritului, subjugat şi el lumii fizice, comunicării prin simţurile cunoscute. (De reamintit titlurile relevante ale volumelor anterioare: „Femeia din creierul fiecăruia”, Ed. Brumar, Timişoara, 2008, şi „Edenul din doamna”, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010.) Inteligent, îndemânatic şi fin, poetul atinge cu aripile ironiei, autoironiei, parodiei ori referinţei culte acolo unde ar putea pândi pericolul unei retorici înţepenite, superficial fulgurante ori stridente. El este în acelaşi ton înalt cunoscut – rafinat, degajat, delicat cât şi unde se cuvine, apropiat (parcă mai mult acum!) de vigoarea gingașă şi rigoarea metaforică a Cântării Cântărilor, dar și cu ecouri ale Psalmilor lui David, texte din care pare a-şi face model / obiect postmodernist de referinţă „à rebours”, unoei chiar la limita blasfemiei: „dinaintea ta goală aici şi acum / de parcă n-aş mai putea muri / niciodată /[…]/ nimicul care aici şi acum / mă înfiinţează // de ce te îmbraci şi pleci / de ce îmi pui chiloţeii tăi în braţe / şi mă laşi doar cu ei / să ţi-i miros? // pe străzi afară asini dezabuzaţi / înaintează alene spre ierusalim / călare/ pe iisuşi” („atât de trist atât de singur”, p. 20). A se vedea integral şi superbul poem „şi am văzut părul tău mătăsos azi-noapte”, pag. 44, în care este lesne detectabilă acea „sublimare în absolut” despre care vorbea mai demult regretatul Traian T. Coşovei.

Suntem, citind poemele, şi în apropierea sensului eufemismului francez pentru orgasm: „la petite mort”. (În Ontario, Canada, există „La Petite Mort Gallery”, care găzduieşte artă plastică de gen. O lectură a (poemelor) autorului într-un astfel de spaţiu ar putea fi un eveniment!). Oricât ar putea părea de riscant pentru un ochi superficial, remarc o certă dimensiune metafizică a poeziei lui Aurel Udeanu din acest volum. Orgasmul capătă valenţe cosmice, de întemeiere a Universului. Iar titlul îndeamnă spre o astfel de idee, cum şi (preudo)numele poetului: apa ca element primordial, simbol al vieţii, al regenerării şi al purităţii, cu tărâmuri şi adâncimi necunoscute şi mistice, protejate de creaturi fabuloase şi guvernate de zei specifici. În absenţa focului, a aerului şi, în mare măsură, a pământului!

Avem o continuare a „epopeii erotico-thanatice” – cu expresia lui Lucian Gruia – anterioare, un mai pregnant, parcă, dialog – o dispută neostoită! – cu Dumnezeu, în preajma căruia aspiră, pe calea iubirii fizice, să ajungă. După epuizarea „micii morţi”, „mă voi trezi în braţe doar cu o idee / de pe care a fugit / carnea”, prevede în poemul „atât de proastă încât”, p. 17, după ce, în poemul „iar dacă ar fi fost să pot alege”, pag. 15, mărturisise apropierea treptată de act şi refuzul, abandonul: „aş fi ales să fiu botina ta / […] / aş fi ales să fiu ciorăpeii tăi /[…]/ aş fi ales să fiu bikineii tăi /[...]/ aş fi ales să fiu anticoncepţionalele tale / datorită lor progeniturile mele / să nu-şi mai încoroneze vieţile / într-un sicriu de brad / […] mă mulţumesc să rămân în trupul meu / să te privesc atât să te privesc şi să nu mai mor / niciodată / universul acesta să rămână veşnic / condamnat la existenţă (la infern) / datorită / mie”.

Moartea „cea mare” pare o mult-dorită întoarcere la Eden, ca recuperare a esenţei spirituale, în vreme ce calea accesibilă, iubirea fizică, e un antrenament cotidian pentru aşteptata cursă către spirit, oferta femeii devine un subterfugiu, în care universul moare de fiecare dată: „ea ştie că până mi se dă // înseamnă totul în acest univers / era ştie că după ce mi se dă / nu mai înseamnă nimic în acest univers - / deplasându-se implacabil / spre roşu /[…]/ de-aia întârzie cât poate de mult / sosirea mea în eden / de-aia îmi serveşte în porţii mici / cu ţârâita moartea /[…]/ iar eu plâng, plâng [din nou apa, apa!! – n. m. F. D. ] / plâng şi mă chinui înainte să-i scot bikinii: urcuşul greu duhovnicesc / scara raiului!” (p. 21). Se vede lesne că limbajul însuşi se desfăşoară liber, fără limitări dictate de mici prejudecăţi romanţioase ori de pudori desuete, dar în deplină expresie a frumuseţii. Frumuseţe care ar putea fi „citită” estetic prin aparatul propus de excelentul studiu „Trivalul” al lui Radu Voinescu (v. pag. 240-242, 247- 264), departe, ca valoare a intenţiei poetice, de superficialitatea jocurilor licenţioase ale unui Emil Brumaru. Atacând „citadela inexpugnabilă dintre coapse” („ea protestează”, p. 24), „cândva voiam să epuizez lumea înţelegând / astăzi mă mulţumesc să mă mir şi să compostez / să mor încă o dată / şi încă o dată / încă o dată!”, pentru că se află sub „cenzura transcendentală” pe care „mi-o administrează creatorul /care o locuieşte” şi astfel este coborât la „subceresc”. Lovitura repetată cu capul în poarta Raiului se desfăşoară în prezenţa lucidă a condiţiei inutilităţii: „eu ştiu că-n trupul ei ea nu se află / oriunde aş căuta-o în acesta ea nu există /[…]// eu ştiu că la sfârşit de tot din ea nu voi culege / mai mult decât imaginaţia mea harnică pune /[…]// eu ştiu că nu intru în ea decât ca să ies /[…]// când nu mai suntem în stare să trăim înţelegem! / se masturbează şi creierul meu atâta tot / se masturbează / deschid fereastra încolăcite în ele înseşi / pietrele pe caldarâm / tac elocvente.” („eu ştiu că ea doar o massă de carne”, p. 25).

Sunt nenumărate exemple în volum în favoarea ideii că viaţa nu este altceva decât un dans continuu de la naştere spre moarte, un dans al schimbării (vezi „Cartea tibetană a vieţii şi a morţii”) pe calea deschisă de „templul tău de cane”, „triunghiul acesta echilateral între coapse”, „sexul ca o foame deviată / de dumnezeu”, „arcadia / dintre picioarele ei”, „grota dintre picioarele tale lungi / princiare”, „palatul meu de smirnă”, „tufa aia deasă de mirt”, pentru că „în trupul meu mi se face / urât” şi „nu suntem cinstiţi decât / în faţa / morţii”. Dincolo de ironia şi dezinvoltura afişate în discurs, subzistă irepresibilă conştiinţa deşertăciunii, a imposibilei împliniri: „astupăm, astupăm // pentru asta ne aflăm în această existenţă / să astupăm // […] / vedem acolo în univers o fisură universul nu arată / aşa cum ni l-am dori noi / gândirea noastră face ce face pe loc se apucă / astupă fisura universului îl redă creatorului / aşa cum ar fi trebuit el / să-l creeze // un singur lucru nu reuşim să astupăm pe acest pământ / femeia fanta aia roz ce-i tronează între coapse / caverna aia insolubilă de sub burtă /[…]/ dar poate e mai bine aşa / ce-am face cu o femeie perfectă / la care nimic nu mai este / de astupat?”

Este atât de multă poezie în banala viaţă de zi cu zi, Aurel Udeanu are capacitatea de a o descoperi şi a o pune în cuvinte adevărate, în imnuri originale, dar şi legate de un continuum străvechi de când cu existenţa omului pe planetă. Ar fi multe cuvinte bune de spus despre poezia lui Aurel Udeanu, volumul de faţă este dens, complex, profund – de sub aparenta uşoară accesibilitate răzbate ecoul unei tristeţi ce are atingere cu transcendentul mereu promis şi mereu ratat. Aşadar, el se poate împăca cu gândul că femeia „se dădea noapte de noapte / unui gutui înflorit / cu 5 copii”, în timp ce „dumnezeu acolo sus în cer cu ale lui / eu aici jos pe pământ / cu ale mele”. Dar noi, cititorii? Noi suntem tot mai convinşi că nu există decât sex şi moarte; restul e decor.