Liliana Rus - pasărea în lesă

Propunerea Lilianei Rus ar putea fi socotită un „poem epic” despre sfârşitul (trist) al copilăriei ori sfârşitul unei (triste) copilării. Primele patruzeci de pagini conţin tablouri de familie încărcate de nostalgia copilăriei, o nostalgie ce pare sublimarea unor experienţe traumatizante ori a unei moşteniri întunecate. Poezia ca terapeutică, ar putea fi numite poemele acestui volum, mai cu seamă că partea finală, de la poemul Mona şi, mai ales, de la excelentul Mărturisire, are alt ton, acela al femeii împlinite, sigură pe ea, jucându-şi cu seriozitate rolurile vârstei, ascunzând cu îndemânare fragilitatea, melancoliile, neîmplinirile.

Personajul principal este chiar „pasărea pierdută” din motoul cărţii, o pasăre care, închisă în colivie, pare a se fi pierdut pe sine, a-şi fi uitat visele şi rostul. „Prea netedă, prea subţire”, fetiţa trăieşte inocent „înlăuntrul şi în marginea lumii vesele, melancolice / în evantaiul ilustratelor ei”, „ca un cocostârc alb”, „ca o libelulă de zăpadă”, „ca o pasăre curată şi scânteietoare”. Mama, tatăl şi bunicul („Bunul”) sunt prezenţe ocrotitoare ori dătătoare de spaime. „[…] Frica lunguiaţă şi lacrimile oprite în gât. / O coregrafie pentru genunchi de cârpă - / trupul meu de vrabie / hărţuit de haine curate şi reci. // Am fost mereu fetiţa ta speriată / îngheţul luat în stăpânire / de pansamentele albe. / am fost moneda mică / lăsată de tine în grija femeilor / cu buzunar apretat. // Frică mi-a fost să nu mă pierzi… […]” (Sub alte ceruri). „[…] Linişte netedă peste penele tale de păun, tată, / mai strălucitoare decât ferestrele mele, / mai strălucitoare decât bucuria ta scurtă. // Eu m-am născut după ce îngerul / m-a scăpat de pe umeri / şi am zburat peste nopţi cu zăpadă, / ghemuită în neputinţa lui cuviincioasă. // pentru fiecare tren purtam lacrimi noi.” (Pentru fiecare tren, lacrimi noi). „Îmi place vremea rea, / cu ceţurile ei mirosind a frunze şi apă / cu nevoia de sunete stinse şi copaci cântători. / Ascult lumea în ţârâiala ei nebună, / jumătate leneşă, banală, / jumătate cu gândul la afaceri, guverne… // Stau la fereastră şi cos. […] Sunt încă departe de câmpiile tale, Bunule, / sunt cea mai ostenită femeie […]” (Singura rochie).

Trecutul infantil pare a fi un refugiu, dar unul al spaimelor, al despărţirilor: „Tata îngropa sub picioare lupul hrănit / cu fricile mele. / în urmă ţărâna acoperea ochiul sticlos. / […] Şi eu iubeam toate acestea, / serbările inofensive ale stângăciilor lui, / inima cu licăriri de tăciune, / duioşia cu care îşi creşte puii de câine, / puşca niciodată atinsă – semnul vieţii sala curate / ca pulpa lemnului crud. / Arşiţa arde grădina şi iunie nu-şi mai apără crinii… / În cuibul ei, pasărea este o floare presată, / dar eu nu mai iubesc toate acestea.” (Şi eu iubeam toate acestea…). Fetiţa este „un fluture lovit de lumină”, „o pasăre de lemn rotită pe deget”, „atât de mică şi tristă, îmblânzită de lungi despărţiri”. Domină o cromatică luminoasă, albul este cel mai adesea prezent, dar totul e rece, îngheţat, bolnav („O adiere de septembrie, ca o boală ivită din senin, / care se pliază atât de firesc peste clipa aceasta / limpede şi parazitară. / […] Acest rafinament al crucificării / în norul de lumină al bonetelor albe, înlăcrimate […]” – Rozariu de sâmburi), într-o copilărie în care „O fetiţă nouă ce-şi poartă singură colivia” este „doar o schiţă a unui duh vindecător / de oameni şi de păsări”. Labirint alb este un poem semnificativ pentru conotaţia negativă a imaginilor luminoase de care cartea nu duce deloc lipsă.

Partea a doua, a femeii mature, aduce viziunea unei forţe de revitalizare. „Mi-e dor de cine eram. - scrie Liliana Rus –  / O mireasă absentă, pe o stradă lăturalnică - / martorul asimetriilor mele. […] Sufocarea aceea savuroasă, anestezică, / a fiecărei zile iernatice / după ce eşuam în încercarea de a grăbi dezgheţul. […]” (Flowers, candles, singers…). Aici rafinamentul este cu deosebire vizibil, expresivitatea subtil oximoronică prezentă în tot volumul capătă valenţe în plus, sensuri mai profunde. Odată ce ştim despre „trupul meu întotdeauna aşezat cu spatele / către ferestrele luminate de soare” şi despre „Rănile mele – nişte lămâi învelite / în hârtii de mătase” – înţelegem nostalgia unui trecut posibil: „Ce-aş fi putut să fiu dacă nu m-aş fi ascuns / într-o lungă aşteptare sterilă, / într-o lungă lună de iarnă, / ca un fotoliu sub pânze, într-o casă pustie? / Cât aş fi putut zbura dacă nu aş fi înţepenit / într-un veşnic rămas bun, / fără următoare bătaie de ceas.” (Niciodată, iarba…).

Cu volumul pasărea în lesă, Liliana Rus confirmă stabilitatea poeziei feminine lucide şi ferm situate în zona revelaţiei sentimentelor pline de substanţă, a omenescului înainte de toate, departe de deviaţiile sexiste şi mizerabiliste, care au dominat şi s-au ratat la începutul de mileniu.