Dacă vrei să simţi ce înseamnă în lectura de poezie senzaţia de insaţietate, citeşte poezia lui Ioan Matiuţ! Poetul arădean are – nu de azi, de ieri – rar întâlnita înclinaţie de a chema cititorii al festin şi a le permite doar simpla – şi încântătoarea, e adevărat – degustare. Ca în antecamera unei crame cu vinuri nobile, eşti invitat să-ţi desfeţi poeticele papile gustative cu alese arome dintre cele mai fine şi bogate în cantităţi farmaceutice. Poate că marile fericiri sunt nutrite din micile bucurii, cert este că Ioan Matiuţ are ştiinţa de a fi concis fără a pierde din vedere profunzimea reflecţie. Aparent, multe dintre textele sale sunt notaţii de stări şi situaţii, legate de real ori de imaginar. În fond, ele sunt rezultatul unor adânci aplecări asupra trăitelor şi tot către cele de trăit conduce cititorul negrăbit.
În locul şi împotriva aluviunilor verbale considerate poezie prin simpla acumulare de cuvinte şi de imagini, de metafore şi ritmuri/rime căutate, Ioan Matiuţ vine cu esenţe de emoţie, seminţe care încolţesc numai în solul fertil al lectorului sensibil. Nu este o poezie eliptică, aşa cum lasă să se înţeleagă o comentatoare, căci „eleganţa şi rafinamentul” nu vin din economia de mijloace artistice, nici din parcimonia cu care ar folosi cuvintele, ci din grija cu care le aşază unul lângă altul, adesea cu iteraţie, pentru a sugera un posibil Univers: „scapă / sfâşie vederea” (p. 10). Este deschiderea simplă, frustă a căii spre emoţia devenirii prin sacrificiu, eliberarea de sine pentru a descoperi lumina. Desigur, oricare cititor poate găsi în lăuntrul său resurse pentru a urma îndemnul lipsit, altfel de retorism.
Volumul debutează, de fapt, cu ceea ce ar putea fi o ars poetica, dar şi corespondentul acelui „să fie lumină”, big-bang iniţiator de lumi: „dimineaţa aşterne / coala albă / care-mi pândeşte / sângele // să scrie şi ziua de azi” (p. 5). Este o evidentă trimitere referenţială, de situare deliberată înlăuntrul metaforei nichitiene („Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”), o avertizare: aici ne aflăm, în acest sistem lucrăm cu poezia; eu pe mine mă scriu aici, iar nu pe altcineva. Avem deja creată lumea în care – parcă urmându-l pe Heraclit, după care „toţi cei treji, cei care veghează, există în una şi aceeaşi lume, pe când cei care dorm se afla unul fieştecare în câte o lume a sa” – putem vizita visul poetului, ca pe un muzeu în care nu avem permisiunea de a atinge exponatele. Un muzeu care poate fi şi temniţă, şi azil ori prilej de sfâşiere de sine: „mă trezesc din ce / în ce / mai greu dimineaţa / o parte / rămâne în somn / alta pleacă” (p. 29). Prizonier la sinelui, scrie aici poeme de revoltă şi nu răzbate de nicăieri o rază a împlinirii, ci numai deschideri numeroase de căi spre un ideal nenumit, neştiut, inabordabil. Atmosfera generală aminteşte de rătăcirea lui Karl Rossmann, personajul lui Franz Kafka din „America”, într-un labirint de încăperi diferite, care dau una în alta sau în holuri şi săli imense, un labirint, da, dar nicidecum acela cu minotaur. Nici un pericol nu aşteaptă nicăieri, pericolul este aici, înăuntrul fiinţei din care nu mai este scăpare, de un de şi sentimentul irepresibil al zădărniciei: „zgârâi pielea // nu curge / nu se arată / nimic // după piele/ altă piele/ până la capăt // care e cea dintâi” (p. 24). Marca principală este, firesc, ambiguitatea, minimalismul asumat (ca formă şi nicidecum ca fond!) servind din plin sugestia: „dintre toate / zgomotele lumii / doar paşii tăi / îi aud / nu ştiu dacă eşti / ploaie / moarte / vânt/ animal flămând / sau simplă femeie // dar ştiu că vii” (p. 6) sau: „în fiecare dimineaţă / cineva / mă trezeşte / şi mă trimite / în viaţă // seara / las uşa deschisă” (p. 8)
Sugestia este, la rândul ei, aceea care serveşte, cu generozitate, scânteierile expresive de mare frumuseţe: „desfrunzit de / toamnă / legănat de / tine / unde mă va duce / noaptea care / vine” (p. 11). Ceea ce nu exclude refugiile copilăroase de tipul: „toamna / un burete colorat / şterge lumea / din ochii mei” (p. 13) ori retorismul din compuneri sentimentale precum „binecuvântată fii / iubire / care-mi sfâşii sufletul / chiar dacă / eşti mai amară / decât moartea” (p. 20), dar i se iartă poetului care scrie: „capătul nu are / capăt / începutul / început // de ce m-ai risipit / Doamne / în pulberea asta de lume (p. 21).
Destule texte concise sunt adevărate naraţiuni cu tâlc – ar fi o a doua dimensiune a scriiturii lui Ioan Matiuţ, dimensiune etică, de care nu se lipseşte, şi bine face, fie că uneori poate fi oarecum ameliorată ori trimisă spre o valoare vag metafizică: „nu scoate capul / pe fereastră / mi-a zis / Conductorul // prea târziu” (p. 35) sau „se apropie noaptea / cu mica ei călătorie / din care / uneori ne întoarcem” (p. 44). Altfel, cercetarea lui Dumnezeu din diferite pricini apare pe alocuri, de obicei ca reproş pentru numeroasele absenţe din drumul vieţii şi al dorinţei: „o clipă cu tine / pentru o veşnicie / fără tine // nu ne mai îngrozi / Doamne” (p. 36) Iubirea însăşi este alături cu moartea – inevitabila pereche eros-thanatos… - „simt în gură / gustul tău / amesteca cu gustul / pământului” (p. 45), „chipul tău / floare de gheaţă / pe fereastra / dintre zi şi noapte” (p. 53).
Dedat degustărilor de esenţe alese, Ioan Matiuţ crede pe bune dreptate că „lumea / ar putea fi / poveste” (p. 62), deci este firesc, la un moment dat, să încerci „a-ţi şterge / urma / încercând să scapi” (p. 63) de „straniul / fiecărui lucru / decojit de / privirea / care nu vede.” (p. 57). O ieşire fastă prin poezie, nu din labirint, ci spre un nou labirint.
În locul şi împotriva aluviunilor verbale considerate poezie prin simpla acumulare de cuvinte şi de imagini, de metafore şi ritmuri/rime căutate, Ioan Matiuţ vine cu esenţe de emoţie, seminţe care încolţesc numai în solul fertil al lectorului sensibil. Nu este o poezie eliptică, aşa cum lasă să se înţeleagă o comentatoare, căci „eleganţa şi rafinamentul” nu vin din economia de mijloace artistice, nici din parcimonia cu care ar folosi cuvintele, ci din grija cu care le aşază unul lângă altul, adesea cu iteraţie, pentru a sugera un posibil Univers: „scapă / sfâşie vederea” (p. 10). Este deschiderea simplă, frustă a căii spre emoţia devenirii prin sacrificiu, eliberarea de sine pentru a descoperi lumina. Desigur, oricare cititor poate găsi în lăuntrul său resurse pentru a urma îndemnul lipsit, altfel de retorism.
Volumul debutează, de fapt, cu ceea ce ar putea fi o ars poetica, dar şi corespondentul acelui „să fie lumină”, big-bang iniţiator de lumi: „dimineaţa aşterne / coala albă / care-mi pândeşte / sângele // să scrie şi ziua de azi” (p. 5). Este o evidentă trimitere referenţială, de situare deliberată înlăuntrul metaforei nichitiene („Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”), o avertizare: aici ne aflăm, în acest sistem lucrăm cu poezia; eu pe mine mă scriu aici, iar nu pe altcineva. Avem deja creată lumea în care – parcă urmându-l pe Heraclit, după care „toţi cei treji, cei care veghează, există în una şi aceeaşi lume, pe când cei care dorm se afla unul fieştecare în câte o lume a sa” – putem vizita visul poetului, ca pe un muzeu în care nu avem permisiunea de a atinge exponatele. Un muzeu care poate fi şi temniţă, şi azil ori prilej de sfâşiere de sine: „mă trezesc din ce / în ce / mai greu dimineaţa / o parte / rămâne în somn / alta pleacă” (p. 29). Prizonier la sinelui, scrie aici poeme de revoltă şi nu răzbate de nicăieri o rază a împlinirii, ci numai deschideri numeroase de căi spre un ideal nenumit, neştiut, inabordabil. Atmosfera generală aminteşte de rătăcirea lui Karl Rossmann, personajul lui Franz Kafka din „America”, într-un labirint de încăperi diferite, care dau una în alta sau în holuri şi săli imense, un labirint, da, dar nicidecum acela cu minotaur. Nici un pericol nu aşteaptă nicăieri, pericolul este aici, înăuntrul fiinţei din care nu mai este scăpare, de un de şi sentimentul irepresibil al zădărniciei: „zgârâi pielea // nu curge / nu se arată / nimic // după piele/ altă piele/ până la capăt // care e cea dintâi” (p. 24). Marca principală este, firesc, ambiguitatea, minimalismul asumat (ca formă şi nicidecum ca fond!) servind din plin sugestia: „dintre toate / zgomotele lumii / doar paşii tăi / îi aud / nu ştiu dacă eşti / ploaie / moarte / vânt/ animal flămând / sau simplă femeie // dar ştiu că vii” (p. 6) sau: „în fiecare dimineaţă / cineva / mă trezeşte / şi mă trimite / în viaţă // seara / las uşa deschisă” (p. 8)
Sugestia este, la rândul ei, aceea care serveşte, cu generozitate, scânteierile expresive de mare frumuseţe: „desfrunzit de / toamnă / legănat de / tine / unde mă va duce / noaptea care / vine” (p. 11). Ceea ce nu exclude refugiile copilăroase de tipul: „toamna / un burete colorat / şterge lumea / din ochii mei” (p. 13) ori retorismul din compuneri sentimentale precum „binecuvântată fii / iubire / care-mi sfâşii sufletul / chiar dacă / eşti mai amară / decât moartea” (p. 20), dar i se iartă poetului care scrie: „capătul nu are / capăt / începutul / început // de ce m-ai risipit / Doamne / în pulberea asta de lume (p. 21).
Destule texte concise sunt adevărate naraţiuni cu tâlc – ar fi o a doua dimensiune a scriiturii lui Ioan Matiuţ, dimensiune etică, de care nu se lipseşte, şi bine face, fie că uneori poate fi oarecum ameliorată ori trimisă spre o valoare vag metafizică: „nu scoate capul / pe fereastră / mi-a zis / Conductorul // prea târziu” (p. 35) sau „se apropie noaptea / cu mica ei călătorie / din care / uneori ne întoarcem” (p. 44). Altfel, cercetarea lui Dumnezeu din diferite pricini apare pe alocuri, de obicei ca reproş pentru numeroasele absenţe din drumul vieţii şi al dorinţei: „o clipă cu tine / pentru o veşnicie / fără tine // nu ne mai îngrozi / Doamne” (p. 36) Iubirea însăşi este alături cu moartea – inevitabila pereche eros-thanatos… - „simt în gură / gustul tău / amesteca cu gustul / pământului” (p. 45), „chipul tău / floare de gheaţă / pe fereastra / dintre zi şi noapte” (p. 53).
Dedat degustărilor de esenţe alese, Ioan Matiuţ crede pe bune dreptate că „lumea / ar putea fi / poveste” (p. 62), deci este firesc, la un moment dat, să încerci „a-ţi şterge / urma / încercând să scapi” (p. 63) de „straniul / fiecărui lucru / decojit de / privirea / care nu vede.” (p. 57). O ieşire fastă prin poezie, nu din labirint, ci spre un nou labirint.
(curând în revista URMUZ)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu