Eveline Păuna - Muzeul vârstelor, ed. Rao, 2022
O experienţă de lectură din specia absurdului existenţialist distopic
ne propune Editura Rao, din Bucureşti, prin publicarea a încă unui volum semnat
de Eveline Păuna (după Dincolo de
ferestre, Rao, 2021) - Muzeul
vârstelor, cu subtitlul O istorie
imaginată a unei capodopere. Tentativele tinerei şi entuziastei autoare de
abordare originală a scrisului narativ sunt încă odată un succes deplin. Începută
cu Femeia la 30 de ani, o colecţie de
povestiri exemplare, după clasicul model Cervantes,
continuate cu deja amintita Dincolo
de ferestre (oarecum mai reflexivă şi eseistică, în dimensiune etică), calea
naraţiunii originale ajunge într-o zonă de complexitate şi profunzime admirabilă,
în opinia mea. Este evident ceea ce spunea un profesor francez: „Lista mişcărilor, grupurilor şi tendinţelor legate de problema «reprezentării realităţii» şi rolul acesteia în artă, în societate şi în ceea ce priveşte istoria, este azi foarte lungă; să ne amintim doar câteva etichete
cunoscute: simultaneism, neo-realism, realism social, realism socialist,
realism faptic, hiperrealism, indigenism, realism magic, real miraculos...”
(Didier Coste, Imaginer le réel :
réalismes au XXe siècle, 2003). Eveline Păuna are conştiinţa deplină a
libertăţii în imaginarea realului şi a nesupunerii uneia dintre direcţiile deja
cunoscute, parcurse, în vreme ce le poate exploata estetic pe toate deodată.
Citatul de pe ultima copertă („O
capodoperă este în primul rând o aventură a minţii” – Eugène Ionesco) ascunde şi
o trimitere spre un model relevant pentru construcţia narativă a cărţii de
faţă. Este ceea ce m-a surprins – plăcut! – de la debutul lecturii. Am analizat
undeva („Gândacul şi rinocerii”, în vol. Simple
note despre Fenomenul K, 2022) influenţa şi, desigur, legătura evidentă
dintre Metamorfoza (Die
Verwandlung) lui Franz Kafka şi Rinocerii
(Rhinocéros) lui Eugène Ionesco. Ştim că lecturile din Kafka ale
dramaturgului francez (de origine română), mai ales din perioada Celui De-al
Doilea Război Mondial, l-au condus la abordarea „metamorfozării” individului dintr-o
perspectivă à rebours faţă de propunerea
kafkiană. Este ceea ce se observă şi la naraţiunea Evelinei Păuna – o perspectivă
à rebours faţă de Procesul (Der Process) aceluiaşi Franza Kafka. În textul kafkian, ne amintim,
Josef K., prim-procurist bancar şi celibatar, chiar în ziua în care împlinea
treizeci de ani, este arestat, fără să i se aducă la cunoştinţă motivul arestării,
de doi reprezentanţi ai unei agenţii nespecificate. În textul intitulat Muzeul vârstelor, Amadeus merge, timp de
douăzeci de ani, în fiecare duminică, la Secţia de Poliţie din localitatea imaginară
Paduano şi scrie un autodenunţ în speranţa că va fi reţinut. Josef K., conform
unei Legi pe care nu o cunoaşte, va fi condamnat şi ucis. Amadeus, conform unei
Legi locale, despre care află la un moment dat, va fi perpetuu iertat, orice faptă
fiind prescrisă din clipa comiterii. La fel ca la Ionesco, drama nu este
nicicum atenuată prin inversarea viziunii kafkiene, ba chiar este accentuată,
capătă valori estetice şi etice universale.
Exerciţiul din Femeia la 30 de
ani capătă valenţe noi odată cu Muzeul
vârstelor. Povestirile exemplare devin povestiri în ramă, un destul de complex
mise en abîme, la intersecţia dintre (re-)cunoaştere
şi simulare a realului, o imagine complicată şi ambiguă, creatoare de
mister şi de suspans. La acest efect contribuie consistent şi recursul la realismul
magic (confundat prea adesea, chiar şi la nivel mondial – y compris o distinsă doamnă profesoară
din Sibiu, Rodica Grigore –, cu real
maravilloso – realul miraculos, de sorginte strict sud-americană), firesc
odată ce am vorbit deja despre incitatorul Franz Kafka, iar filiera este bine
populată de numeroase exemple la îndemână, precum Massimo Bontempelli (v. eseul
polemic L'Avventura novecentista,
1926, şi nuvela exemplară „O sirenă la Paraggi”), Günter Grass, Mihail Bulgakov,
Kurt Vonnegut, Patrick Suskind, Haruki Murakami et alii. Uzul eminamente stilistic al acestui melanj de procedee şi
abordări narative creează o proză de mare frumuseţe. Uneori ne pare că citim pagini
din Urmuz: „E amiază. Prin ochii celorlalţi se vede cum Amadeus taie liniştea
cu fiinţa lui, cum străpunge ca un cuţit masa tremurândă a unui infinit de
gelatină – o construcţie delicioasă derivată din oasele unei fiinţe vii. Despre
Amadeus nu poţi spune lesne dacă e om sau umbră. Merge târşind bocancii pe care
pare că nu-i scapă din privire, uitându-se în jos de parcă ghetele diforme se
urnesc doar prin efortul ochilor lui traşi de pleoape.” (pag. 17)
Pe de o parte, de la început, se cuvine să nu trecem cu vederea
semnificaţia numelor atribuite personajelor. Amadeus vine evident din ama Deus, iubeşte-l pe Dumnezeu, iar iubirea pentru divinitatea înseamnă la
acesta asumarea vinei, o vină tragică, o trădare de sine, în primul rând, şi o
trădare a celor apropiaţi. Autodenunţul, care constituie esenţa narativă a
cărţii, „capodopera” a cărei istorie este imaginată şi relatată, este calea reluată
şi reluată timp de două decenii, spre pedeapsă, crucea purtată pe Golgota celui
care îşi asumă păcatul. Pentru Amalia, soţia ambasadorului Amadeus, ar fi
relevantă informaţia că este folosit şi ca un nume ebraic, cu semnificaţia de munca
lui Dumnezeu (în latină – opus dei), dar şi forma arabă a expresiei sau nu, destul de potrivite psihologiei
personajului. Sculptoriţa Sidonie, amanta ambasadorului Amadeus, are numele
unei persoane graţioase, de o natură foarte rezervată. Foarte capabilă şi isteaţă,
capabilă să exceleze în poziţii executive, e greu pentru ceilalţi să o cunoască
şi să o înţeleagă cu adevărat. Reticenţa sa conduce la singurătate şi necomunicare.
(„Sidonie avea un fel al ei, sălbatic de educat, de a te face să vrei să o faci
să îţi aparţină, deşi tocmai libertatea cu care defila prin lume era
electrizantă”. „…Femeia aceasta nu se îmbracă, ea face artă decorativă pe
propriul trup.”)
Pe de altă parte, semnificativ este, nu doar stilistic, complexul mise en abîme. De la interior la exterior, avem imaginea
relaţiei amoroase dintre Amadeus şi Sidonia, cuprinsă înlăuntrul relaţiei
tensionate a lui Amadeus cu soţia sa Amalia (în urma unei căsătorii de convenienţă
cu o „fată spălăcită, omniprezentă, despre care nu îţi faci nicio părere”),
ambele pe fundalul tern al activităţii diplomatice. Se adaugă, pe alocuri,
imaginea lui Amadeus la şase ani, copil orfan înfiat din orfelinat („Nu ştiam
că există pe lume Dumnezeu. Şi nici prin cap nu-mi trecea că Dumnezeu a făcut
lumea.”), apoi întâlnirea cu Fanny şi scena iniţierii profesioniste în domeniul
„poftelor carnale”, plus vina de a nu fi dus niciodată scrisoare acesteia către
Thomas. Primele două imagini compun substanţa popasurilor cotidiene ale lui
Amadeus la Secţia de Poliţie din Paduano spre a scrie autodenunţurile arhivate
în preajma rampei de gunoi, întâlnirea lui cu cei trei Comisari şi, de la un
moment dat, cu Femeia. Apariţia Femeii, devenită Femeia de Serviciu
(la Secţia de Poliţie), apoi Femeia de Serviciu Fără Chip, creează alte
noi imagini înlăuntrul ramelor consecutive existente deja. Este momentul în
care Amadeus ridică ochii din asfaltul cenuşiu „spre mângâierea plină de
căldură a unui corp ceresc spre care nu a cutezat să mai privească până acum,
de la acei 6 ani şi două luni când, privind direct spre fereastră în biroul
Directoarei, văzuse viermişori luminoşi pentru că fixa cu privirea fusta fluidă
pe care o purta Doamna.” În rame se individualizează imaginea Mamei biologice,
care nu l-a vrut, combinată cu imaginea Mamei iubitoare care l-a crescut. Dar
povestea cadru va fi tot mai mult cea cu Femeia de Serviciu: „- De ce scrieţi?
Îl întreabă ea brusc./ - Ca să fiu pedepsit./ - Cum aşa?/ Stimată doamnă, sunt
vinovat./ - Şi pentru cine scrieţi? Continuă femeie./ - Pentru Comisari. Care,
mai apoi, vor da cele scrise de mine unui Judecător. / - Aha. Şi?/ Cum adică
«şi»?/ - Adică… cui credeţi că o să-i pese?” apoi Femeia de Serviciu îi întinde
o felie mare de cozonac. „Drumul spre casă e diferit. […] Oricum, merge
îndreptat de spate şi cu privirea spre orizont. Un orizont gri, desigur…”.
Femeia de Serviciu Fără Chip („M-au angajat pentru tine. Sau din cauza ta.”)
devine Femeia de Serviciu cu Toate Chipurile, care „taie o felie de cozonac şi
pregăteşte un ceai” acasă la Amadeus, în Paduano, şi va împrumuta chipurile
femeilor din viaţa lui, într-o scenă memorabilă de pur realism magic strivind
realul imaginat, el se va certa cu fiecare dintre ele şi cu toate deodată - Directoarea
orfelinatului, Fanny, Amalia… Va recunoaşte că a „trăit toată viaţa cu
nevoia de a plăti datoria de a fi fost
adoptat”. După plecarea Femeii, „Se priveşte în oglindă. Abia acum îşi dă seama
că nu poate desluşi lesne nicio trăsătură a lui./ acum, în Paduano, sunt doi
oameni fără chip: el şi Femeia de Serviciu.” Se duce la Secţia de Poliţie ca să
reclame: „N-am chip!. M-au lăsat fără chip!” I se răspunde simplu, să nu se mai
uite în oglindă: „la ce bun?! Nimeni din Paduano nu se uită în Oglindă… Oglinda
aduce numai nesiguranţe… […] Mergi acasă şi sparge-o! Nimeni din Paduano nu se
priveşte în oglindă.”
Va urma o vizită la singura
librărie din Paduano, eşecul de a semna un contract de publicare a capodoperei
care ar fi devenit denunţurile sale, se ratează ca Infractor, se ratează ca
Autor, devine Anonim. Ultima ramă, cea care le cuprinde pe toate celelalte,
adesea într-un puzzle greu de recompus (nici nu ar folosi cuiva la ceva…), se
află în Căminul Rezidenţial Надежда (Speranţa) din Sankt Petersburg, unde
bătrânul scriitor Amadeus Mancini se pare că a primit vizita iubitei sale
Sidonia. Se pare. Nadejda, îngrijitoarea, susţine că i-a citit toată noaptea
din Dama cu Camelii.
Oricum şi oriunde s-ar
sfârşi acest roman excelent scris, el trebuie recitit, pentru că ultimele
pagini au darul de schimba sensibil viziunea asupra întregii sale desfăşurări,
oricum plină de mister şi de suspans. Arta naraţiunii unei prozatoarea mature,
lucide, talentate, nutrită la masa marilor maeştri ai literaturii universale,
este cu asupra de măsură dovedită şi de această Istorie imaginată a unei
capodopere.
