Raluca Faraon – să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul, Editura Junimea, 2019

 Precizia ambiguităţii

Dificultatea combinată cu plăcerea lecturii îndrăgostite – ca să nu-l uităm pe domnul Roland Barthes cu discursul domniei sale: «le discours amoureux est aujourd'hui d'une extrême solitude» şi «Lorsqu'un discours est de la sorte entraîné par sa propre force dans la dérive de l'inactuel, déporté hors de toute grégarité, il ne lui reste plus qu'à être le lieu, si exigu soit-il, d'une affirmation.» (1) –  este marca poeziei oferită nouă în cartea sa de debut de către Raluca Faraon. Actualitatea inactualului evanescent – conform avertismentului din primul poem: „să fii transparenţa oglinzii/ în care nu se oglindeşte nimic” (pag. 7) – ar reprezenta tentativa salvării prin rătăcire/ scufundare/ pierdere în propria fiinţă lăuntrică şi afirmarea/ confirmarea acesteia drept centru intangibil, unde „apele goneau spre negrul amneziilor/ iar corbii loviţi în aripă/ de un pumnal ciobit fără noimă/ agonizau între stânci” (pag. 9). Unde „poate ar fi bine să nu te mişti/ oricum paralizia ne ameninţă pe toţi” (pag. 40), ci numai să urmezi o nesfârşită mişcare centripetă, „iar identităţile tale [să] se împreune[ze]/ sălbatic” (pag. 11). Şi poate că ar fi simplu dacă aceasta ar fi singura decriptare a discursului său poetic. O lectură atentă induce o evidentă trimitere spre incitanta spusă lacaniană: «Derrière ce que dit un discours, il y a ce qu'il veut dire, et derrière ce qu'il veut dire, il y a encore un autre vouloir-dire, et rien n'en sera jamais épuisé». (2) Ne aflăm,  aşadar (şi ni se va întâmpla cu siguranţă şi mai târziu, cu alte scrieri ale sale), în prezenţa unei abordări transmoderniste deliberat perihoretice, indubitabil şi inevitabil derutantă, însă, cu atât mai mult, subtil provocatoare.

Arhitectura cărţii este foarte precisă şi include trei părţi bine determinate, ca trei niveluri de abordare a eului poetic: relaţia cu sinele, relaţia cu fiinţa exterioară, relaţia cu lumea exterioară. Cred că orice tentaţie a cititorului sau interpretului potenţial spre înţelegere din perspectiva ipostazelor din interiorul vieţuirii treimice este pe deplin justificată. (Parafrazând, aş spune că poetul e unul în fiinţa sa şi subzistă în ipostazele sale într-o desăvârşită împreună-petrecere.)

Partea întâi, Eu, este o parcurgere de sine până la autodevorare: „mi-e foame. tare. mi-e foame./ […]/ nu a mai rămas decât o gură/ care molfăie încet o bucată de dos.” (pag. 10), dar, în acelaşi timp, „rostogolesc identităţi în fiecare zi/ câte una se loveşte de alta/ pe care o desfide cu teamă” (pag. 11), multiplul este regula, aglomerarea, amestecul de stări, de ritmuri, de tăceri, de durate, de obiecte. Dacă cele abia citate au fost „exerciţii stilistice”, exercitarea poeticului beneficiază de o varietate de tonuri indefinită. Referenţialul este la el acasă, camuflat sau afirmat critic, precum într-un „muzeu virtual”: „în piept avangarda/ explodează din senin/ vopsea lemn metal/ bucăţi de ziar alandala/ câteva vegetale ofilite/ ghem de câlţi şi suspine/ un arcuş de vioară rupt/ (la care nici nu s-a cântat vreodată)/ o fugă de Bach/ un mănunchi şuierat de regrete// anotimpul dada cu mers incomod/ mă ţine pe marginea nopţii/ până când/  la cântatul cocoşilor/ mă prăbuşesc într-un somn diurn/ ca un gardian plictisit/ pentru că nimeni nu mai vizitează/ culoarele art-nouveau/ ale inimii mele primitoare” (pag. 21) (Mai aşteptam doar Fântâna lui Duchamps… Glumesc!). Ceva este mereu neîntreg, neîmplinit şi de neîmplinit. Totul curge spre sine, spre completarea sinelui, fără a reuşi, fără a atinge preaplinul. O gramatică a sensibilului bine dozată, explicit indusă de conturul tremurător al metaforei revelatoare, „pe malul obosit al acestei nopţi/ când alunecă una după alta/ umbre răguşite/ despuiate de contur/ citesc printre gene un poem/ se lipeşte gelatinos de file/ apoi se ridică – abur/ umezindu-mi faţa”, şi aruncată brusc în starea de tre(v)zie, de luciditate, de neacceptare a emoţiei leneşe, „simt deodată gustul sărat/ al sensibilităţii moderne/ mi se clatină dinţii/ iar risipa de vocale/ mă dezgustă brusc” (pag. 23). Cercul pare că se strânge continuu spre centru, se revarsă asupra sieşi, în timp ce, aparent paradoxal, „pasărea creştea ca o plagă înăuntru/ […] / pasărea – anatemă a inimii/ a unui potop fără curcubeu şi arcă// ţipa ca-n visul lui Juan Pablo Castel/ ca în coşmarul nepovestit de pictorul orb/ blestemat să-şi deseneze din memorie/ nenăscuţii copii” (pag. 25). Prezenţa personajului din Tunelul lui Ernesto Sábato ne trimite la primul dintre cele patru vise ale sale («Y sin embargo, y a pesar de todo, sentía que en esa casa renacían en mí los antiguos amores de la adolescencia, con los mismos temblores y esa sensación de suave locura, de temor y de alegría.» (3), dar şi la replica sa dinaintea crimei, «Tengo que matarte, María. Me has dejado solo» (4) şi dezvăluie drama pierderii, voluntare sau nu, a singurei părţi compatibile a fiinţei tale, ataşată numai şi numai prin iubire. Con-strângerea [«los muros de este infierno serán, así, cada día más herméticos» – (5)] traversează această secţiune de demistificare a haosului interior, de [între]rupere, de expunere a vocilor „ca nişte plăgi canceroase/ inoculate viclean în simţuri”, aşteptând „talpa umedă răscumpărătoare/ a ultimului judecător: uitarea” (pag. 28).

Partea a doua, Eu şi Celălalt, ar putea fi citită tot prin grilă barthesiană: «ce que je dis de lui m'oblige à le penser de moi (ou à ne pas le penser)» (6), dar, mai cu seamă, ne-am apropia din perspectivă metafizică sartriană: «L'enfer, c'est les autres» (Huis clos). Ca definire a atmosferei aş folosi o sintagmă familiară comentatorilor, l'enfer intersubjectif – tot trei „persoane/ personaje”, o treime care e obligată să co-existe… Francezul este foarte explicit: «S’il y a un Autre, quel qu’il soit, où qu’il soit, quels que soient ses rapports avec moi… J’ai un dehors, j’ai une nature; ma chute originelle c’est l’existence de l’autre.» (7) (L’Être et le Néant). Aşadar, tot la referent ne trimite în continuare autoarea, se observă lesne că ceea ce scrie nu este niciodată netrecut/ nefiltrat/ prin ampla încărcătură de erudiţie a solidelor sale studii comparatiste. Este secţiunea căderii (ma chute originelle), ne aflăm în stadiul în care Celălalt este «le médiateur entre moi et moi-même». Citind poemele, trebuie să adopţi o atitudine: ori să priveşti rece, distant, din exterior, ori să te muţi cu arme şi bagaje înlăuntrul lor, să le locuieşti. Tentaţia locuirii este irepresibilă. Încă mai sartrian, trăirea amoroasă a ratării perpetue a comuniunii cu Celălalt (o continuitate cu prima parte, sub auspicii diferite) este durere acaparantă, adictivă, şi poeta reia şi reia, precum într-un sistem bielă-manivelă, lovitură cu lovitură, biciuirea şi/ sau lapidarea, ca într-o piaţă publică, o temniţă în care „viaţa se răsuceşte brusc într-un uter cu iz amărui”. Dorinţa (sartriană) este o dorinţă nu numai de a avea, ci, mai ales, de a fi. Astfel, despre dragoste: iubitul caută să-l posede pe cel iubit şi, prin urmare, să-l integreze în fiinţa sa; este satisfacţia dorinţei. Dar, în acelaşi timp, doreşte ca persoana iubită să rămână dincolo de fiinţa sa, ca un celălalt pe care îl doreşte, adică doreşte să rămână în starea de dorinţă. Dorinţa este contradictorie, deoarece fiinţa dorinţei este, aşadar, incompatibilă cu satisfacerea ei. Ce exemplu mai bun decât versurile poemului inerţia duelului: „misterioasă labirintică făptură/ de mii de ani mă lupt cu tine/ ca un sălbatic luptând cu propria-i memorie –/ date insuficiente/ încrâncenată inutilă pare/ dorinţa de a înţelege/ […]// […]/ mă lupt cu tine bătând cu pumnii în aer/ între noi doar spaimă/ în jurul meu – pustiu/ la tine sus/ probabil/ licurici” (pag. 36). Asemenea, strigătul sfâşietor din poemul numen (pag. 39) ori sfatul din despre mişcare: „poate ar fi bine să nu te mişti/ oricum paralizia ne ameninţă pe toţi/ obişnuieşte-te cu mirosul de leş dulce-acrişor/ nu gândi mişcarea e bruscă aproape fatală/ Giraudoux ne învaţă despre logica plantelor/ ce sinceră şi nemotivată este alegerea morţii// nu-ţi fie teamă de imobilitatea suflului/ la răscrucea focului cu apa/ fii sigur că somnul e viaţă încinsă/ coboară în vis deci ca o picătură de rouă/ pe o tulpină aprinsă de bambus// nu-mi cere să scriu/ cu fiecare poem tipărit se închid tot mai multe sicrie/ […]” (pag. 40). Atmosfera de distopie care traversează volumul este, iată, pe alocuri, mai accentuată, sfârşitul de lume mereu anunţat se cuvine acceptat „sincer şi nemotivat”, trimiterea la neo-romantica piesă Ondine, a lui Jean Giraudoux, şi la o replică a Cavalerului Hans, cel tentat de absolut [«ils sont soudain logiques, ils n'abdiquent plus; ils n'épousent pas celle qu'ils n'aiment pas, ils ont le raisonnement des plantes, des eaux, de Dieu : ils sont fous.»(8)], referitoare la oamenii care «ont heurté une vérité, une simplicité, un trésor» (8), către Ondine, cea tentată de omenesc, augmentează încărcătura metafizică a textului. Spune tot aici poeta: „inamicul numărul unu/ al semenilor mei este limbajul”, dar şi „de ce nu domnilor/ să alunecăm în demenţă/ să ne căutăm printre lujerii încă verzi ai copacului adamic/ verticala inocenţei noastre” – paradoxal, la fel ca în Giraudoux, şi, de ce nu?, ca în Eminescu: „Nu cerceta aceste legi,/ Că eşti nebun când le-nţelegi!” Pentru că fu vorba de Giraudoux, poate nu întâmplător, ceva aminteşte şi de atmosfera din La Folle de Chaillot: „fiecare-şi flutură cunoştinţele savante în faţa oglinzii/ dar începe să latre când vorbele se desprind/ din scheletele lor logice/ ca o mână flască strivind în tăcere o insectă sătulă”. Relaţia cu Celălalt este, astfel, conflictuală, dar inevitabilă, de unde invitaţia ondiniană la acel joc existenţial: „hai să facem ceva măreţ/ mă plictisesc oribil/ lumea se repetă-ntr-o doară/ suntem arhitecţii somnului/ nopţile periodic ne reneagă// coastă vinovată/ mă strivesc de osul tău/ tu te retragi/ mi-e frică/ se prăbuşesc surd cuvintele/ e o închisoare în tot// nu plânge/ hai să facem ceva măreţ/ să înnebunim de exemplu/ aşa o să fim crezuţi pe cuvânt/ aşa ni se va da în sfârşit dreptate” (pag. 53). Nu insist asupra numelor (obsesiilor?) citate direct de către Raluca Faraon – Dostoievski, Michaux, Beethoven, Dali, Magritte, Naum, Romanescu, Nichita etc. – şi nici asupra autoreferenţialului: „sunt tejgheaua pe care zeu nostru dement/ îşi numără talanţii/ […] // scuipă-ţi visele pe unde apuci/ (glorie psihanalizei!)/ înţelege-mă acum:/ faraon în faţa cupei cu otravă” (stand II, pag. 47). Asta face parte din spectacol.

În partea a treia, Eu şi Lumea, conflictul se acutizează, se adânceşte, drama devine modus vivendi. Primim palme peste faţă ca să ne trezim: „se pare că toţi râvnim la un loc acolo/ în supremul azil de nebuni/ pe post de Ivan Karamazov/ certându-l pe Dumnezeu pentru creaturile sale/ toţi primim un pumn în coaste şi unul în gură/ dimineaţa când mai credem/ că ne întâlnim unul cu altul/ […]” ( pag. 67). Aflaţi „în cloaca asta cosmică/ în pestilenţiala asta de lume”, ne aşteaptă asimilarea şi transformarea în anonimi, precum în arhetip: „filosoful locuia în interiorul mărului lui Magritte/ nu are importanţă dacă era din stirpea altor mere/ care au făcut istorie sau un măr obişnuit/ stătea acolo ghemuit departe de lume/ mulţumit că nimeni nu îl caută/ pentru că nimeni nu pricepe până la urmă nimic/ […]” (pag. 75). Suntem în plină reprezentaţie dintr-un theatrum mundi platonico-shakespearian, cu acelaşi Autor şi Regizor – oţios pentru că indiferent –, nişte fantoşe supuse, cuminţi, maleabile: „Veneţia e pe moarte: ne vom lua acum/ rămas-bun de o parte şi de alta a cortinei –/ Arlechin şi Pierrot/ chip de chip/ despărţindu-se” (frescă medievală, pag. 68). O spune chiar Colombina, „plăsmuind (vinovat) balul la care mascaţii cu toţii/ ne-am împrumutat chipurile –/ artă fără-de-lege”. Pe pagina următoare vine rândul protestului angajat, atitudinii, revoltei: „oare nimeni nu şi-a dat seama/ că-n fiecare colţ al fiecărui oraş al fiecărei ţări/ se ascunde un inchizitor?” (stare de fapt, pag. 69), dar, mai apoi, şi acceptarea inevitabilului: „oamenii locuiesc/ în temniţe/ gratii pe cord/ cătuşe-pleoape/ torţionari în fiecare/ răsuflare” (azi, pag. 82); şi: „zidul acela suferea amarnic/ păsări îi creşteau înăuntru/ îl devorau/ în timp ce secundele/ îi umezeau temelia –/ icoană sieşi/ nedezminţită” (imago mundi, pag. 76); şi încă: „muribundul are fluturi în loc de ochi,/ îl gâdilă pe frunte/ cu draperia de culoare pudrată/ şi exersează un zâmbet coregrafic dada – memorie fragmentată. (repetiţie cu aripi decupate, pag 79). Distopia atinge, în această parte a treia, cele mai înalte culmi, precum şi revolta, amândouă în imagini dure, crude, tragice – „mulţimea se ridică abulică din scenă” (pag. 83), „lumea aplaudă nebunia” (pag. 84), „clovnii sunt muţi./ dar ochii lor strigă tare./ poate-i aude o pasăre de noapte./ poate dintre crăpăturile întunericului/ un înger le va întinde mâna.” (pag. 90). Summum cel puţin al acestei secţiuni îmi pare a fi un poem care trimite direct la Aldous Huxley şi Minunata sa lume nouă (anunţat, într-un fel, de un vers din prima parte a cărţii: „voi fi prizoniera unui Ev Mediu/ «ascuns» în automobile/ clădiri-turn calculatoare oameni robotizaţi” – pag. 17): „în stânga era mulţimea mută/ dar se aşezase sub o mantie/ respirau toţi la unison/ semăna a vuiet suflarea lor/ se adunaseră păsări orfane/ şi ciuguleau din aburul gurilor/ până le luă somnul// în dreapta îngrămădiseră mormanele de sentimente/ pietroaie-ghiulea atârnate la gâtul fetuşilor/ de adam şi eva inconştienţi de răul provocat/ roboţii nu ştiu să spună «te iubesc»/ au doar metalul rece al supunerii programate/ we are the robots, babe,/ we are the robots (Future World, pag. 85). Aici, aşa, se termină, de fapt, cartea de debut a Ralucăi Faraon. Noi suntem roboţii, nu mai ştim spune «te iubesc», nu mai ştim cine suntem şi încotro mergem, locuind într-un cerc şi neatingându-ne centrul. Un cerc vicios? Nu, un cerc al viciului înstrăinării de sine, de Celălalt, de Lume. Finalul poemului Future World e o reluare a unui refren din cântecul formaţiei germane din Düsseldorf Kraftwerk, albumul The Man-Machine, 1978, şi aduce un plus de sens, încă un tribut excelenţei referenţialului, mai cu seamă că, să ne amintim, un al doilea refren din acest cântec sună astfel: „Я твой слуга / Я твой работник” (9)…

O carte de o frumuseţe stranie, incitantă şi acaparantă la lectură şi la re-lectură – cu un termen deja uzat, dar relevant, o carte „de noptieră”.

__________

(1) „discursul îndrăgostit este astăzi extrem de singuratic”; „Atunci când un discurs este antrenat astfel prin propria sa forţă în deriva inactualului, eliminat din orice gregaritate, îi mai rămâne doar ca acesta să fie locul, oricât de mic ar fi, pentru o afirmaţie.” – Roland Barthes, Fragments d'un discours amoureux, Seuil, Collection Tel Quel, 1977, p. 4

(2) „În spatele a ceea ce spune un discurs, există ceea ce vrea să spună, iar în spatele a ceea ce vrea să spună, există şi altceva ce vrea să spună şi nimic nu va fi vreodată epuizat.” – Jacques Lacan, Les Écrits techniques de Freud, Points Essais, numéro 366 , p. 267.

(3) „Şi totuşi, şi în ciuda tuturor, am simţit că în acea casă au renăscut în mine vechile iubiri ale adolescenţei, cu aceleaşi tremurături şi acel sentiment de nebunie blândă, frică şi bucurie.”

(4) „Trebuie să te ucid, Maria. M-ai lăsat singur.”

(5) „Zidurile acestui iad vor fi astfel mai ermetice în fiecare zi.”

(6) „Ceea ce spun despre el mă obligă să gândesc şi despre mine (sau să nu o gândesc)” – Roland Barthes, «Qu’est-ce que l’influence?», în Roland Barthes par Roland Barthes, p. 683.

(7) „Dacă există un Altul, oricine ar fi el, oriunde ar fi, oricare ar fi relaţia lui cu mine... Am un afară, am o natură; căderea mea iniţială este existenţa celuilalt”.

(8) „sunt brusc logici, nu mai abdică; nu se căsătoresc cu cel pe care nu-l iubesc, au raţionamentul plantelor, al apelor, al lui Dumnezeu: sunt nebuni”; „au lovit un adevăr, o simplitate, o comoară”.

(9) „Eu sunt slujitorul tău / Sunt lucrătorul tău”.

Octavian Mihalcea – Patima cheilor

De poezia lui Octavian Mihalcea te poţi apropia numai cu mare grijă, în orice anotimp, dar nu în orice zi, nu la orice oră. Porţile ei nu sunt deschise totdeauna, oricărei stări, oricărei dispoziţii, chefului pe care-l ai ori nu să treci prin încercări repetate, precum Harap Alb ori vreun prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea. Trebuie să-ţi asumi pericolul de a rămâne blocat în neputinţă, în indecizie, în obstacole, în burta chitului, „pe muchia haosului / uneori adorabilă” (pe muchie). Odată aflat înăuntru, „alfabetul treptelor aurii / devine obligatoriu // luciul selenar / nu mai simplifică nimic” (prea multă fineţe) Dacă te cuprinde „melancolia / planta sfâşierii” (cupru) [încântătoare imagine, recunosc!], ceea ce este inevitabil, poemele lui Octavian Mihalcea îţi devin familiare, începi să te cauţi în ele şi să te afli plin de întrebări şi de certitudini. Şi, desigur, cum au observat şi alţi comentatori, vei fi vulnerabil, adică vânat continuu de nemiloase fantasme.

Să fim bine înţeleşi, Patima cheilor este despre închidere şi nu despre deschidere; să fie clar de la început! Poetul nu are nicio intenţie de a ne lăsa să hoinărim, să plutim liberi odată ce ne-a înrobit, ne-a închis în colivia plină de umbre şi lumini a poeziei sale. Trebuie să urmăm căile deschise de el, să facem popasurile obligatorii, să venim cu bagajele potrivite. Cu mintea limpede şi cu mari aşteptări ce vor fi satisfăcute pe deplin.

Zice poetul: „tocmai am trezit pasărea / pierdută printre ceasuri // fără gratii fluturi bătrâni vestesc legi / pe la ferestre e aşteptat / timid curcubeul // zborul va curge spre piatra / celor mai ascuţite glasuri // altfel de câştig / când pânza cifrului / vorbeşte despre ciocul / nemilos al poeziei” (singura pasăre). Chiar dacă nu are labişianul „clonţ de rubin”, pasărea asta este din aceeaşi stirpe şi întâlnirea cu ea nu poate fi evitată. Chiar „pierdută printre ceasuri”, tot o [ultimă] cădere din zbor va avea, cântul ei cu „ascuţite glasuri” va ieşi, ca ultimul cânt al lebedei, din „ciocul nemilos la poeziei”, cel care veşniceşte prin însăşi muşcătura sa.

Şi în acest volum, poetul nostru este un experimentator, scormone în vechi modele după combinaţii noi, faţete ascunse. Delicate urme erotice se ascund, astfel, în aparente descrieri de peisaj romantic, pe urmele şi în spiritul poeziei extrem orientale: „urmăresc indecis / copacii de lângă apă / deja ştiutele cărnuri fine // eu îţi cunosc viaţa / metaforă în zodie grea/ doar eu voi spune apoi / cum s-a întâmplat cu adevărat // am visat tărâmul cu pielea subţire? / culoarea a fost prea tare?” (cum s-a întâmplat). La fel descoperim în poeme precum e mai simplu, până la urmă, lecţie de vară, trei câte trei, uneori erosului i se alătură ceva thanatos, ca în profiluri posibile, lângă şevalet sau acesta din urmă se impune de unul singur: „altă lume alte cuvinte alături / unicul soare se împarte rece // simţiţi voi frisonul / plonjare oriunde afară / tot într-o mare de pământ // şi nu a fost ştiut chipul // trece zgomotul vertical / prin umbrele unui lichid viu / ca nu va ajunge nimănui” (mare de pământ). Cutuma originară a oricărei reflecţii despre viaţă, cunoscută, se pare, din vremi antice şi reluată la răstimpuri, până la Freud şi mai departe („Zwischen Tod und Sex gibt es in unserer Erlebniswelt eine merkwürdige Verbindung; Eros als Gott der Liebe und Thanatos als Gott des Todes”), este onorată de poet în desfăşurarea acestei patimi a cheilor. Ba mai mult, ne împinge mult înapoi, spre „omul plutitor” al metafizicianului Ibn Sina, conştiinţă pură, dezbrăcată (dezbărată?) de simţuri şi reflecţiile sale despre mediu, mişcare, somn şi veghe: „numai ştiu câţi ani / închid plutirea cu cheia / aruncată spre binevenite grădini // cunoaştem ales / vânătoarea la înălţime / sfârşit spre început / apele somnului / pictat în amurg / vorbele sărutate cu vorbe / aşa cum respirăm / acelaşi chip”. (vânătoarea la înălţime). Este o grilă revelantă de lectură, y compris potrivită încifrării voit eliptice, esenţializatei metafore existenţiale, pe care o şi încarcă de mister. Ecoul imaginii suspendatului avicennian revine uneori, mai discret ori mai evident, în cortină, melodie rapidă, aer şi tălpi, nume şi alte poeme, afirmat direct ori în răspăr, pentru că e vizibilă şi intenţia poetului de a călca habitudinile, de a surprinde prin antiteză şi oximoron. În seminţe, spre exemplu, imaterialul se materializează şi promite rodire, fie şi abstractă, cu un popas amniotic prelungit; versurile se aşază firesc, într-un crescendo lent, ritmic, acumulativ: „auzul aprins / va deveni / mâine nisip // sunt simple podoabe / la umbra altei mări // zodia închisă trăieşte / nostalgia caselor lichide // seminţe plutind / seminţe plutind”.

Poemul care dă titlu volumului se vrea cumva ars poetica, fireşte, în linia aceleiaşi întemeieri metafizice de care pomeneam mai sus; este o afirmare a forţei cuvântului creator, al provocatorului de emoţie înaltă, a iniţierii trăirii intense, ardere şi dezvăluire: „mâinile care scriu / păstrează patima cheilor / bineştiută în curţile închise // mare lucru să fii / cititor în imagini de sus / până la sfârşit // când stăpâneşti / nu mai respiri / oscilare lentă / invadare sau febră” (patima cheilor). Metoda practică, reţeta, ca să zic aşa, se dezvăluie mai la vale: „cheia imaginară / învie semnele / frunza ce taie / bustul / de tânără fată / al privighetorii // multe manuscrise / au pete învingătoare // melancolia întoarce / ziua fericită / a umbrei” (bust).

Aceasta este o carte a descifrărilor, pe care Octavian Mihalcea o oferă generos şi fără rest, păscut de nostalgii misterioase pe care, cu un pic de efort, le-am putea descoperi şi în noi înşine. Un poet matur şi complet, un artist neliniştit şi curios, dornic să afle şi să dăruiască noi sensuri ale existenţei interioare, emoţii particulare, uimiri şi bucurii înalt spirituale.

Nenascutele Umbre - Mariana Rogoz Stratulat

 

Despre dragostea de a scrie viaţa

 Poezia se naşte din încrederea în forţa cuvântului, dar şi dintr-o nesiguranţă referitoare la capacitatea de a dezvălui misterul existenţei, de aceea ea este o continuă şi neobosită încercare de traducere, prin text, a simţirii în emoţie, de transpunere a imaginii plastice naturale – exterioare sau interioare – în şiruri de semne cu sens şi chemare, cu o capacitate de acaparare a atenţiei unui potenţial receptor. Poezia nu aduce bucurie decât dacă provoacă, trezeşte ceva în Celălalt. Lenea în gândire nu este propice poeziei şi cititorului ei, căci nepăsarea şi abandonul în sclavia rutinei sunt boli mortale pentru comunicarea între fiinţele dotate cu inteligenţă; y compris şi tăcerile, acelea care fac sens oricărui mesaj relevant pentru omul raţional, în primul rând în muzică, dar totdeauna şi în orice fel de discurs.

Plecând de la aceste considerente, perenitatea umanului este, observăm cu uşurinţă, una dintre mărcile poeziei scrise de Mariana Rogoz Stratulat. Încredinţarea că, înlăuntrul unei naturi generoase în imagini şi vibraţie proprie, este loc pentru fiinţa umană, sensibilă, deschisă, luminoasă, pentru un timp peren, mereu reînnoit, nicicând epuizat. Entuziasmul de se bucura de viaţă conduce nu la pierderea în iluzie, ci la convingerea că „Ne vom strecura, / umbre şi fum,/ sfidând Cerberul lui Hades, / printre ruinele nepăsătoare / ale trecutului”. Viaţa şi moartea se (con)topesc în preajma iubirii de celălalt, sub ocrotitoarea prezenţă a lui Dumnezeu, de unde şi îndemnul „spălaţi-vă de frica de moarte”, pentru ca eu – poetul, omul –  „s-adulmec pasul lui Iisus / pe ape”, să „Trăiesc iluzia tulburătoare / a înălţării mele la cer”,  adică să înţeleg rosturile misterioase ale existenţei.

Complexitatea lumii înconjurătoare, precum şi a lumii interioare, anotimpurile, dar şi vârstele omului, într-un melanj semnificativ, nasc peisaje de viaţă pe care autoarea le „reproduce” cu delicateţe şi forţă, ca într-un fel de magie: „Treceau pe-alei îngeri livizi / - bolnavi şi fără mamă - / ducând ofrandă, sus, / lui Dumnezeu, / fericirile şi nefericirile lumii / îngrămădite în deşertăciunea / unui singur cuvânt.”

Cu o risipă generoasă de metafore şi subtile trimiteri la sentimente senine, în „nefirescul veac de fum”, provoacă la reflecţie, împingând cititorul spre interogări asupra sinelui: „oglinda goală, / în care creşte / umbra, / umbra de fum, / străină veşnic, / scrum”; cine sunt şi ce pericol mă paşte? desigur, acela de a mă pierde de mine, căci „dacă depărtarea / ne ofileşte somnul / şi pleoapele în zori, / tot vom găsi cărarea / în umbrele din noi.”

 „Nenăscutele umbre” sunt acelea care stau de veghe, ascunse, posibile, salvatoare, dincolo de „arborii ce tac”, poate „o femeie / care te cheamă / să zburaţi împreună” va apărea pe când „un foc se-ncolăceşte / pe-a timpului răcoare”.

Când „Ceasul şi-a răsucit limbile / într-o metaforă, / în rodul nerodit al unei himere”, poemele din acest volum aduc speranţa şi nostalgia să aline în clipele de tristeţe. Bine strunita prozodie muzicală, talentul de a alege ritmurile potrivite textului liric ne convinge încă o dată că Mariana Rogoz Stratulat are mereu să ne ofere bijuterii ale emoţiei şi încântare. Lectura va fi totdeauna îmbogăţitoare, a sufletului. 

Teo Cabel – Fluture în pustiu

 

Cartea lui Teo Cabel debutează cu o explozie de petardă care să trezească cititorul la realitate: „Nu toate literele din cuvântul câine latră.” O realitate care virează tot mereu într-o nouă ficţiune, te scufundă, e ca şi cum ai intra de mână cu Alice în oglindă şi ai privi înapoi  plin de mirare estomparea tot mai accentuată. O realitate rocambolescă, în care fiecare poem e o altă petardă, cu excepţia celor care funcţionează ca grenade defensive.  Poezie de notaţie, aparent, a unor preumblări prin lumea înconjurătoare, în căutarea impulsului pentru o nouă emoţie, dar şi, poate mai cu seamă, a unei continue confirmări a propriei existenţe.

Descrieri de situaţii, mai degrabă decât de stări ale fiinţei, aşadar o surdină deliberat aplicată propriei simţiri, asumarea unei voite neutralităţi în faţa evidenţei tablourilor de natură sau casnice, cărora le conferă discret semnificaţie secundă prin metaforă: „În camera întunecoasă citesc autografele / gerului / pregătesc lemne de foc. // Grafitti ale gerului / senzaţia de cuşcă / mă scufund în frig / […] / mâinile mele reci, / ochii, hârtia de aprins / dominare în forţă a materiei. / […] / mă frige o privire de lup / un verde de pădure năvăleşte […] / / Când ai intrat pe uşă mi-am dat seama că / gerul nu a putut să te sărute / trandafirii tăi din obraji erai vii.” (La gura sobei).

Culorile, vegetaţia, obiectele, momente ale zilei sunt prezenţe fireşti în limbajul poeziei acesteia, în imaginarul dintotdeauna al poetului de faţă (a se vedea, spre exemplu, vânătorul vânat, din Labirintul, 2017: „Mai ţii minte cum se topea / Lumina pe bulevard? / neoane, cupe de şampanie, / Într-o revărsare dulce ameţitoare / Băncile păreau de ciocolată / şi ne topeam amândoi / Unul în buzunarul celuilalt. […]”), dar dimensiunea interogaţiei existenţiale se strecoară, şi acum, aparent pe neaşteptate, în imagini brusc fabuloase, aproape ireale: „cuvintele se umflă ca un borhot scufundat în apă, / rămân cu ele în gură, flămând, /scările din flacăra lumânării nu duc nicăieri, / Pe pământ. Merg pe drumuri de unde / nu ştiu să mă întorc, altcineva plăteşte / biletul.” (***, pag. 9) Absenţa sentimentului de siguranţă, ambiguitatea controlului asupra propriei vieţi, asupra cotidianului, dar şi asupra devenirii străbate paginile întregului volum inspirat intitulat Fluture în pustiu – adică fiinţă destinată zborului singuratic, departe de rumoarea lumii care ar atenua senzaţia lipsei de sens. Nostalgia unui trecut – copilăria, mai cu seamă – plin de substanţă şi de trăire deplină străbate şi ea rândurile cărţii. „Bunica îmi spune şoptit / fă un covrig, să închizi teama în gaura lui!” (pag. 9); „[…] Îmi fac cărare cu lopata / în loc să ajung la poartă o aud pe Bunica / miroase a scovergi. / alerg către uşă / mise lipeşte mâna de clanţă / focul din soba amintirilor mă dogoreşte până la lacrimi / uşa masivă de fier rămâne închisă.” (alb cu scovergi, pag. 70). Iată cum «madlena» lui Proust se iţeşte din amalgamul de acumulări şi produce efecte nebănuite. Dar realul, concretul nu doar provoacă, ci şi umbresc amintirea şi induc iminenţa neantului. „În pergamentul crepusculului / am citit poeziile melcilor. În urma celor striviţi / dansau literele, cruci argintii pe asfaltul fierbinte. // Suntem liberi!” (***, pag. 22).

Teo Cabel îşi urmează neabătut «algoritmul» stilistic, transferă concretul imaginilor în abstractul reflecţiei existenţiale. De data aceasta, Literele şi Timpul par a fi teme recurente. „Câte litere pe secundă are ploaia?” se intitulează unul dintre poeme cele mai semnificative (pag. 31) şi reflecţia virează iute în interogaţia asupra sinelui: „Afară, mai pui o glugă, o umbrelă / mai intri la un ceai, la o cafea / în mine ce să pun? / plouă cu imagini, / cu litere / prea repede să lege un cuvânt / mă ui pe geam şi văd un pom / înăuntrul mei (cu ce ochi) văd păsări în zbor / şi flori neînflorite, şi un modernist / care m-ar certa de ce spusn flori / flori, da, flori, din realitate, / dar plouă / nu am cafea să fac la ibric / o să iau de la automat, / bag o hârtie de un leu, selectez, comand, / aştept / plouă / câte litere pe secundă are ploaia? // De fapt / mă gândeam ce bine ar fi fost / la o cabană la munte / eu şi tu / să plouă existenţial, treaba ei de ploaie, / nici câte secunde pe literă are nu m-ar mai / interesa.” Am citat poemul întreg pentru că are cam tot ce trebuie spre a demonstra mecanismul construcţiei lirice a poetului nostru. Pendularea bine strunită între realul exterior şi realul interior, între gest şi gând, între spaţiu şi timp (altundeva scrie despre cum „se opreau ziua şi câmpul”), „un strigăt ambiguu / nici cald nici rece, nici de viaţă nici de moarte”, interogaţii fără răspuns acceptabil, asumabil – „Cât eşti singur orizontul îşi frânge linia / într-o melancolie a semnului de întrebare.” (pag. 56).

Avem previzibilă, de altfel, şi constatarea unei crize a limbajului şi a comunicării, pe care poetul o afirmă, direct sau indirect, constant. Şi cu care pare a se confrunta / lupta fără ostoire. „Mi-a căzut un bolovan peste cuvinte / a început să le scufunde”; „Când nu mai am ce scrie / îmi mestec tăcerea / gust de pelin, scorţişoară, cătină, curmale. // Tăcerea mea doar pluteşte, / înghite zgomotul lumii.”; „Dimineaţa mi s-au ascuns cuvintele. / m-au lăsat orb de litere / merg prin parc / frunze, frunze, frunze, ploaie de frunze, / cuvintele mele au intrat în pământ / […] / Sună telefonul / cuvintele încep să curgă / vocea ta reumple existenţa de cuvinte.”

În opinia noastră, Fluture în pustiu continuă la aceeaşi intensitate calea stilistică deschisă cu Labirintul, în 2017, cu un plus în zona reflexivităţii, a expresionismului asumat în „dauna” impresionismului ludic, mai puţin productiv în ziua de azi. Un câştig consistent pentru cititorii de poezie bună.

Miruna Mureşanu - Timpul nostalgiei. Poeme pentru M.

Spovedanie despre iubire, moarte şi lumină

Când te situezi deliberat, ca opţiune de trăire spirituală şi ca interogaţie neostoită, în apropierea înţelegerii teofanice, lângă orizontul divin, nu poţi fi decât egal cu tine însuţi la un înalt nivel al harului. Nostalgia titulară câştigă, astfel, în profunzimea intimităţii, în luxurianţa sensurilor şi dezvoltă nebănuite căi de reflectare şi de comunicare. Cuvintele capătă substanţă, greutate şi corporalitate, devin elemente ale unor structuri ample, în care emoţia locuieşte cu uşurinţă spre a se disipa la lectură înspre Celălalt, ca un abur de esenţă demiurgică.

Am descris senzaţia care ţi se induce pe măsură ce parcurgi paginile cărţii de faţă, cea mai nouă semnată de Miruna Mureşanu. Acaparantă, desfăşurarea textului poetic denotă aceeaşi maturitate a viziunii prezentă în volumele anterioare, persistenţa aceloraşi teme fundamentale, altfel inerente oricărui demers liric serios: Timp, Frumuseţe, Vis, Speranţă, Iubire/Suferinţă, Lumină/Întuneric (Abis), Viaţă/Moarte…

Parcă mai mult decât altădată, poeta priveşte cu atenţie spre paradoxurile existenţei, în apropierea tendinţelor generaţiei sale poetice, a se vedea „prezenţa prin absenţă a lui Dumnezeu” ori acea „aşteptare a morţii care nu îmbătrâneşte deloc”. Metaforele fondatoare se multiplică, textele fiind eminamente supuse unor stratificări uimitoare de sensuri - sub fiecare imagine se ascunde o imagine secundă, care poate dezvălui o imagine terţă la întâlnirea/intersectarea cu alte imagini de acelaşi nivel sau de nivel diferit. Astfel că „mirarea luminii sfâşiată de lacrimi” se întâlneşte cu „ghilotina tandră şi subţire a luminii” „pe drumul unei lacrimi refăcut / pe trepte-nguste între sfârşit şi început”, „îmbătrânind imprecis şi mecanic / înlăuntrul aceluiaşi vis repetat în neştire”.

Dominantă se dezvăluie a fi orientarea spre interogaţia asupra persistenţei nimicului, a golului, a absenţei tot mai evidente, care face mai vizibilă orice prezenţă fragilă, destrămată, pasageră: „cum într-un fel de zbor thanatic profund / în nesomnul confesiv al niciunei umbre”, „micşorând chipul tău până la ultimul sens”, desigur, concordant cu paradoxul existenţial, ultimul sens fiind tocmai absenţa oricărui sens. De unde şi pierderea de sine în curgerea inexorabilă a Duratei: „paşii timpului înghit paşii mei / şi-i ascund într-un rid prelung al luminii / […] / inventând tăceri cu privirea de ceară / (întoarsă întruna dinlăuntru-n afară) / în nopţile albe care-mi ţin de urât // călătorind cu mine în celălalt timp / printr-o despărţitură caldă a inimii // povestind pietrelor aspre de râu / foşnetul surd al ultimei lacrimi // atât cât ea să nu rămână nicăieri / ştergând din memoria timpului ziua de ieri”.

Poeme de dragoste fiind, în fond, cuvântul de ordine şi semnificativ se impune a fi „lumina”. În jurul ei se desfăşoară totul, viaţa de căutare şi înţelegere a inexorabilei deveniri întru extincţie. Aflăm astfel că „fiind vremea nostalgiei atunci / aş putea să nu învinovăţesc pe nimeni / dintre cei ce vânau altădată lumina cu mine / dintr-o sete imemorială de moarte” şi „moartea pare mereu datoare cu un răspuns / pentru că ziua de mâine e întotdeauna ziua trecută / iar începutul luminii se pierde într-un ecou dureros”. Lumina este cale spre împlinire deplină prin moarte. Miruna Mureşanu pare a fi găsit soluţia problemei lui Kierkegaard, pentru care „supliciul disperării constă tocmai în faptul că nu poţi muri, […] absenţa speranţei constă în faptul că nu mai există nici măcar ultima speranţă, moartea.” Din poezia ei lipseşte cu totul disperarea. Aici e posibil ca „moartea să pară doar un exerciţiu şi-atât”. Se priveşte pe sine şi afirmă: „între oglindă şi moarte aşez chipul Tău Doamne”, sintagmă reluată, chiar cu variaţiuni: „aşezând între oglindă şi moarte numele Tău”, „calea îngustă dintre oglindă şi moarte” - adică acolo, în reflectare, găsim esenţa căii de urmat, „cărarea dintre frumuseţe şi moarte”… Las interpretarea în continuare pe seama celui care citeşte citindu-se pe sine… Aici doar o precizare de o profundă delicateţe stilistică: „moartea nu e frumoasă dar nici urâtă nu e / având forma seducătoare a unui timp întotdeauna trecut / care jertfeşte culorile în jocul lor cu focul / pe trupul fecioarelor înveşmântat în anonime glorii de fum”.

Evadarea în Credinţă este soluţia desfiinţării oricărei temniţe, au spus-o, de altfel, atâţia alţii, poeţii închisorilor, în primul rând. Dar interesantă este sugestia, aproape subliminală, că iubirea de celălalt, de omul de lângă tine, este sinonimă cu iubirea de Dumnezeu. „Gott ist tot” a lui Nietzsche, cel care indica drept cale de urmat viaţa dionisiacă, „denn ihr sollt erlöst werden”, este desfiinţată prin proclamarea prezenţei lui Dumnezeu (în ciuda aparentei sale absenţe! – Deus otiosus) înlăuntrul fiinţei, prin manifestarea dragostei pentru aproapele: „Îl rog pe Dumnezeu s-ajute necredinţei noastre / însemnând cu taina Sa fiecare răscruce // ca drumul înapoi să nu ne piardă de noi / aflând pe cruce chipul Lui la fel de singur // rătăcit prin tristeţile lumii într-un colţ de-nţeles // cu mult înainte ca eu să te caut / din locul de unde nicicând nu plecasem // cu mult înainte ca tu să revii / inventând din uitare singurătatea noastră”; „fiind o vreme altfel iar noi aflându-ne singuri / puteam privi nesfârşirea de la aceeaşi fereastră / fără să bănuim ce avea să ne spună // ne era frică de clipa când nu vom şti aproape nimic / unul de altul în aceeaşi odaie fiind // urmărind firul vieţii care se rupe încet / pornind de la inimă spre ochiul plin de lumină / în care vom fi fost fericiţi cândva împreună”.

Cartea aceasta este o împlinire a creaţiei Mirunei Mureşanu, în continuarea demersului său înalt poetic anterior, departe de orice joc superficial  lipit de cotidianul anost, ancorată creator în persistenţa bucuriei de a trăi deplin, cu conştiinţa importanţei pe care o are adaosul bogăţiei interioare la oferta lumii, către Celălalt, prin Iubire şi Credinţă. Nu există tristeţe şi disperare, ci numai speranţă şi împlinire. Cum în imaginea aceasta reconfortantă: „fiind o vreme altfel iar noi aflându-ne singuri / puteam privi nesfârşirea de la aceeaşi fereastră / într-un spectacol al cerului cu uşile deschise / ascuns de-o veşnicie-n umbra noastră.”

Emilian Marcu – Sfera de aer

Sferele lui Emilian Marcu sunt tot atâtea căi spre apropierea de viaţa interioară a Omului pentru care trecutul trăit contează, chiar dacă nu mai poate fi altceva decât amintire, melancolie, regret şi tristeţe. Pământ, Apă, Aer (va urma, cu siguranţă, Sfera de foc) – elementele primordiale vin să se aşeze drept simboluri ale pătrunderii într-un / unui labirint ale cărui valori stau în perenitate, în neuitare, într-o terapie spirituală împotriva morţii. Dimensiunea cioraniană a atitudinii reflexive în poemele lui Emilian Marcu a fost deja subliniată de comentatori, e aceasta mai pregnantă, poate, în volumul de faţă („Am aşteptat tăcerea cuvântului, / să pot vorbi despre uitarea ta. / Nimic din atâta speranţă, nimic / nu mi te-a redat, nimic din atâta speranţă / […] Într-o zi de duminică / Oare cine pe cine-n oglindă-l va vinde?” – ***), cum şi elegiacul ia, adesea, locul unei solemnităţi caracteristice lirismului cu care ne-a obişnuit. Memoria este singura cale de salvare a sinelui, privirea spre interior este cale a cunoaşterii şi a înţelegerii lumii. Poetul alege, pentru început, ca purtător de cuvânt şi de semnificaţie „vulturul orb”, care se dovedeşte a fi astfel din pricina ochiului închis spre afară şi deschis spre înlăuntru. Motivul „ochiului orb” ne este cunoscut de la sătmăreanul George Vulturescu, poet al nordului, autor, între altele, al unui „Tratat despre ochiul orb” (Libra, 1996), de unde şi capătă o valoare recurentă. Iată că Emilian Marcu, din pricini misterioase, dar nu mai puţin admirabile, pare a combina în mod fericit motivul cu numele poetului congener şi îmbogăţeşte considerabil o posibilă bibliografie a temei. Vulturul lui orb (nu Vulturescul!) este un păstrător al timpului neîntâmplat, al celor care nu vor fi şi care se pierd iremediabil: „La poalele tronului de pulbere fină / vulturul orb în genunchi se închină. // Penele lui de tristeţe ucise / Poartă o bibliotecă de poeme nescrise. // Vulturul orb de cenuşi îngropat / În genunchi se înclină la ochiul plecat / Pleoapele lui învelesc două mări de uraniu / La poalele tronului atâta de straniu // Fără vlagă, un morman de pulbere fină / Vulturul orb ochilor lui rătăciţi se închină” (Vulturul orb de cenuşi îngropat). Odată înscris în acest rol, poetul se dezlănţuie spectaculos: „În cămaşa aceasta de aur / în coaja subţire a spaimei / intră vulturul orb şi aşteaptă / bolta luminii să cadă pe el / cum un fulger nărui-se-va / peste biserica zidită sub întinse zăpezi // […] // În cămaşa aceasta de aur / în coaja subţire a spaimei / intră vulturul orb şi aşteaptă / râul lacrimei lui / de pe înaltele vârfuri să coboare / din veşteda-i pleoapă lumina lui într-o peşteră.” (În cămaşa aceasta de aur). Inevitabila prăbuşire continuă, în viziunea poetului, după ce sunt pierdute toate reperele. Personaje mitice se aliniază spre a ilustra căderea, extincţia: Ana lui Manole (Mâna căuta zidăria), Sf. şi Dreptul Părinte Ioachim (A treia strigare în pustiu), şarpele Phylon (Prin cercuri de apă, De veghe în turnul de rouă, În cripta cea tainică etc.) – alt motiv recurent, cu ample semnificaţii, v. volumul Melancolia şarpelui, 2004, fiind mai cu seamă „o chintesenţă a fiinţării” (cf. C. Cubleşan): „Şarpele Pyton pe frunte purtând / zidăria universală” –, Narcis (Pe Ostrov o clătinare de stele), un mag… Spaţiu de refugiu pare a fi chiar Ostrovul, unde e „o linişte adâncă – fântână în deşert – / ca în cosmice spaţii // […] // Încet în sfere-nalte o muzică tristă: / Spun unii că sonata aceasta nici nu există // Ce cruntă înşelăciune să gândeşti cu păcat: / Florile-s toate pe ostrov o incertă răscoală. / Fructele obosite de o iarnă atât de lungă / Mugurii florii spre lumină-i alungă. // […] // Pe Ostrov apoi o linişte-adâncă – fântână-n deşert / ca în cosmice spaţii, ca în somnul inert. / Din când în când o mică gânganie / Păşeşte cu sfială, tulburând muzica stranie. // ce crudă înşelăciune să gândeşti cu păcat: / De secole iarba pe umbra noastră s-a răsculat.” (Sonată pentru orgă de mesteceni, un caval de frasin şi un nai de tei executată într-o dimineaţă în zori). Regăsim „fântâna în deşert” pe care o aflasem în A treia înfăţişare a magului: „O biserică de rouă în deşert am zidit / umbra ta se făcuse fântână-n nisip / în sălaşul acela de aer, nu de granit / a treia oară te-ai înfăţişat cu alt chip. / Zbatere, zbatere între maluri solare / fâşâit de gheaţă-n memorie nesfârşit fâşâit / îngerul în deşert intră în aşteptare: / în umbra lui o fântână s-a împlinit.” Oază de pace, spaţiu magic, Ostrovul, cu fântâna din umbra îngerului, este refugiul în care timpul devine inert, gazdă pentru tot felul de dihănii – „animalul cel tânăr” „ce moare”, „Marele miriapod” „Cu o mie de aripi şi un singur picior” (sic!) pe care „O stranie răcoare-l purifică”, „Învingătorul” cu „Ochii lui sfidători, sfidători ca o primăvară târzie”, „cu coroana de glorie pe creştet / ( culcuş pentru şarpele Phylon – un imperiu a milei)”, „Fiinţa ciudată – reptila – / culsuş îşi găseşte în burniţa culorii / prinsă în zidul cura al stelelor.” Este de evidenţiat seninătatea luminoasă a viziunii asupra căderii, întunecarea este mai degrabă una a somnului, a visării departe de coşmaresc.

Varietatea formală a poeziei lui Emilian Marcu ne trimite inevitabil spre disputa care, prin deceniul şase al secolului trecut, a împărţit lumea liricii americane (Robert Frost: „Writing free verse is like playing tennis with the net down” [„A scrie în vers liber este ca a juca tenis cu fileul jos”]; Charles Wright: „Writing free verse is more like walking on a wire with nothing to catch if you fall.”[„A scrie în vers liber este ca mersul pe sârmă fără plasă de siguranţă.”]), şi pe care el o tranşează în modul cel mai simplu, adoptând soluţia lui Carl Sandburg (cel la care se şi referea Frost): „The poet without imagination or folly enough to play tennis by serving and returning the ball over an invisible net may see himself as highly disciplined. There have been poets who could and did play more than one game of tennis with unseen rackets, volleying airy and fantastic balls over an insubstantial net, on a frail moonlit fabric of a court.” [„Poetul fără imaginaţie sau insuficient de nebun ca să joace tenis servind şi returnând mingea peste o plasă invizibilă, poate părea foarte disciplinat. Există, însă, poeţi care au putut juca destul tenis cu rachete nevăzute, trimiţând mingi fantastice de aer peste o plasă lipsită de substanţă, de pe o pânză fragilă luminată de lună într-o curte.”]. Să ne amintim, în tracăt, că tot Sandburg ne-a anunţat că: „Poetry is the journal of the sea animal living on land, wanting to fly in the air. Poetry is a search for syllables to shoot at the barriers of the unknown and the unknowable. Poetry is a phantom script telling how rainbows are made and why they go away.” [„Poezia este jurnalul unui animal marin care trăieşte pe uscat şi visează să zboare. Poezia este o căutare de silabe care ridică barierele celor necunoscute şi ale celor de necunoscut. Poezia e un scenariu fantomă care ne spune cum sunt făcute curcubeiele şi de ce dispar.”] Mai pe scurt, pentru Emilian Marcu a scrie în vers liber ori în vers clasic este o opţiune ce ţine de substanţă, de conţinut astfel alegând forma cu care se apropie de cititor. Versul clasic îi oferă un acces lesnicios la muzicalitate, la solemnitate, adesea sonorităţile amintesc de comorile folclorului şi subliniază legături, care altfel ar rămâne ascunse, cu bocetul, cu descântecul, cu balada. Ritmurile nu lipsesc, la poetul nostru, nicidecum în versul liber, ba chiar acestea se îmbogăţesc cu accente ce par a veni dintr-un fel de jam-session bine conturat şi controlat în desfăşurarea sa aparent improvizată. Apreciem că şi aici autorul se desfăşoară deplin, metafora este mereu bogată, multiplu semnificativă şi, ceea ce ne pare esenţial, reflexivă, profundă. Iată extrase exemplare din această carte remarcabilă: „Doamne pe o gură de rai / creşte iarbă peste cai. // Doamne pe-o gură de vânt / Creşte iarbă nu pământ. // Doamne pe-o gură de lună / Moartea cu grâu se-ncunună // Doamne pe-o gură de soare / Creşte-o mare şi-nc-o mare // Doamne pe-o gură de rai / Creşte iarba-n ochi de cai // Doamne pe-o gură de cer / Creşte iarbă pe-un oier // Doamne pe-o gură de ceară / Iarba-nvaţă-n cai să moară.” (Mioritică); E linişte pe pământ, în cer e tăcere / Umblă ţăranul, în braţe, cu stupul de miere. // Îl plimbă prin grădină şi-l mângâie / Parcă ar vrea toată viaţa lângă el să rămâie. // […]” (Rugă pentru lucrarea deplină).

Ce este, ne vom întreba, la un moment dat, Sfera de aer? Aflăm din poemul O uriaşă construcţie…: „[…] O uriaşă construcţie pe piloni de mătase / Având în mijloc o grămadă de oase / Sprijină atlasul despre lumi intangibile / O ciudată împerechere de braţe de înger, / O adunătură de inele în logodire pe lujer, / Cu planetele care-s la uriaşe distanţe / Şi au pe înveliş mici protuberanţe. // Fluturii primenesc aerul rarefiat / Şi se apucă încet, cu aprilie, de măsurat / Ştiu că din când în când îi ajută / Această construcţie sferică mută.” Aşadar, Sfera de aer este o tăcere elocventă, aceea care dezvăluie, prin ea însăşi, secretul existenţei: „E umbra imaginaţiei noastre, un bici de lumină, / Un salcâm înflorit, / Un osuar plutitor: / Pasăre, râu, clopot şi nor.” (O stranie vietate). Nostalgia înţelesurilor mereu pierdute şi mereu regăsite traversează continuu volumul acesta, învăluind în mister orice dezvăluire ce pare definitivă: „Cântec pierdut se înalţă – / Trece el tânăr şi palid şi blând. / Seminţele în palme îi încolţesc, / în cântec de frunză, în cântec de frunză / ca o ploaie de cenuşi cântătoare. / Trece Grădinarul şi trupul lui e o floare.” (***). Iată că poetul nu uită, totuşi, să nu-l abandoneze de tot pe Robert Frost: „A poem begins in delight but ends in wisdom.” („O poezie începe în încântare, dar se termină în înţelepciune”). Toată poezia lui Emilian Marcu este o încântare tocmai pentru că te îmbie la înţelepciune.

Valentina Becart - Aş frânge tăcerea

O poetă din categoria acelora pe care le-aş numi deliberat reflexive, cu o privire atentă şi critică asupra lumii înconjurătoare şi mai cu seamă interioare, evitând cu abilitate tentaţiile sentimentalismului facil, este Valentina Becart. Neliniştea caracteristică orientărilor gândirii de sorginte existenţialistă asupra realului, constatarea incoerenţei haosmosului contemporan, impactul întâlnirii contondente cu viaţa de fiecare zi şi cu relaţiile interindividuale răzbat dincolo de metafora bine construită, adesea bogat semnificativă printr-o ambiguitate controlată cu preciziune. Chiar din deschiderea volumului suntem puşi în gardă: „Timpul s-a lovit de ziduri, ca un liliac orb, ca o nepăsare.” (pag. 7). Ceea ce urmează se desfăşoară sub acest semn al incomprehensibilei penitenţe, dar şi al preeminenţei iubirii ca posibilă şi unică salvare, într-o pendulare de la luminos la întunecat, o căutare perpetuă a echilibrului: „să-mpărţim lumina între noi / să rostim aceleaşi lucruri / când toate năzuinţele se sting / în nepăsarea unor ploi // caută-mă //  străin şi frumos mă regăsesc / în amiaza / unui adevăr tremurător / alteori, orb şi fragil, mă întrec / în versete / cu cel mai abil orator” (pag. 13). Oximoronul este marcă a expresiei poetice becartiene, nu totdeauna la vedere, ci mai degrabă ascuns în spatele expresiei aparent banale: „Nu ştiu de ce, dar mereu mă curtează o nelinişte / în partea stângă a nesomnului [*expresia subliniată de mine o vom reîntâlni în alt poem, cu aceeaşi misterioasă tensiune interioară]. Acolo se adună amintirile / şi ţes poveşti din fire de lumină şi pelin. / Ah! Şi numai noaptea mai poţi auzi / lacrima fântânii tânjind după acea / curată înfiorare, după primul ecou…” (pag. 19). Atitudinea este categorică şi puternică în Vorbeşte-mi despre dragoste (pag. 11): „Sparge toate oglinzile care te mint…”, îndemnul la încredere vine firesc: „Întoarceţi privirea spre mine, ca-ntr-un rit… / şi lasă-mă să te aduc la liman, / acolo unde dimineţile întreabă de tine / şi toate poveştile de iubire se răsfaţă / în fiecare oază şi gând înflorit.” De altfel, precum în delicata formulare „Îmbrăţişează-mă / când zorii îşi deschid în noi / serafice petale” (pag.10), sentimentul îndrăgostirii traversează vizibil întregul volum, cu ambele faţete, de umbră şi de lumină, ale existenţei: „între noi e o mare / de suspine / şi ţărmul invadat de soare: / […] / nu mai ştiu dacă braţele / apelor / s-au întâlnit în acea secundă / de lumină” (pag. 21); „încet, încet, deschid o uşă / într-un zid / năvalnica lumină mă cuprinde-n / braţe / şi mă strânge […]” (pag. 25); „S-a deschis un crater, s-a’nstrăinat / o lume, / între tăcerea ta / şi prăbuşirea mea în flăcări” (pag. 69). Dialogul cu partenerul se desfăşoară cu delicateţe, în absenţa acestuia şi într-o perpetuă aşteptare: „Tu singur, / la ora de cumpănă / şi rugăciune; / se frâng imagini, / într-un ecou / fără sfârşit - / nimeni în albul casant, / poate, mâine…” (pag. 81) Albul casant, amintind de culoarea dar mai ales de consistenţa pasageră a zăpezii, simbol şi al fragilităţii luminii la atingerea de-ntuneric, ori al fragilităţii fiinţei în faţa lumii acaparante prin violenţa culorilor sale false, goale/golite de sens, este un motiv frumos dezvoltat în superbul poem de la pagina 26: „m-am trezit într-un anotimp / alb / cerul alb / pământul alb / sufletul tăcea / în urma neştiutelor… / mai cădea câte-o stea / alergam printr-un vis / alb / noaptea albă / gândul alb / cineva respira în partea stângă a nesomnului / altcineva număra… // m-am născut într-o clipă / albă / mama oarbă / tatăl orb / sunetul paşilor anunţa furtuna / roşu s-a întrezărit / în tăcere (şi viaţa nebuna) / şi-un strigăt se înălţa / în albul casant / când eu deveneam… / …de ce atâta culoare într-o singură noapte oarbă, într-o tăcere care de şi plânge, / pe acelaşi aşternut de stele?...” Este foarte posibil ca aici să stea şi semnificaţia adevărată a titlului bicolor al cărţii, Aş frânge tăcerea, semnal al neputinţei depăşirii incapacităţii comunicării reale cu Celălalt. Un celălalt ce aminteşte de replica existenţialistă „L'enfer, c'est les autres” (Jean-Paul Sartre, Huis clos). Atmosfera de straniu, de alienare se menţine şi în Seninul orelor pierdute (alt titlu încărcat oximoronic), poemul de la pag. 71, un lamento tot despre tăcerea de neocolit, care suna a incantaţie, a mantră de calmare a dorurilor neştiute, neînţelese: „Mi-s paşii o povară / nisipul sună a gol / tăcerea mă acuză / şi… / nu găseşte frământării mele / rost… / A fost o vară / a fost… / bătrâna mare îţi deschide braţele / ca şi atunci… / ademenindu-mă în larg / spre malul stâng / al împăcării / De multă vreme nu mai scriu / nimic / pe nisipul / ce n-a ştiut a păstra o taină, / o taină…” Dezamăgirea, neîmplinirea, inutilitatea gestului de apropiere (şi apropriere), fie şi numai prin cuvânt, sentimentul sfârşitului descris atât de plastic în poemul vecin Vulturi…, dar şi în Rareori o lumină…, În palma mea… şi altele, altele, sunt accentele unui demers poetic de tot onorabil, realizat cu talent şi rigoare, frumuseţea şi emoţia aferentă venind tocmai din sinceritatea dezvăluirii şi deconstrucţiei sinelui care ştie că „Trag clopotele lumii, tot mai sonor, tot mai adânc”. O nouă carte convingătoare a unei poete bine caracterizate în secţiunea finală de Referinţe critice: „Într-o lume a simulacrului generalizat, a pierderii identităţii, a unui canibalism ce-ţi populează agresiv preajma, Valentina Becart îşi construieşte, poem cu poem, o lume paralelă, un fel de Eden personal al visării, iubirii, al fiorului divinatoriu.” (Daniel Corbu).