Amelia Stănescu - Aşternuturi de ploaie

S-a stins viaţa falnicei Veneţii! – îţi vine să exclami, à rebours, la lectura celor mai noi poeme ale Ameliei Stănescu. Moda furioşilor din anii 2000 s-a estompat până la dispariţie, rarele izbucniri de orgoliu din unele texte exhibând puseurile nurilor scăpaţi de sub control ori imagini corporale hiperbanale ale părţilor de jos fiind numai semne ale neputinţei de a trece mai departe, de a fugi din pustie.

Aşternuturi de ploaie de Amelia Stănescu este o carte despre singurătate. (Nota bene: ar trebui să spun „cărţi”, pentru că autoarea a avut încântătoarea idee de a publica aceleaşi texte româneşti însoţite de versiuni în franceză şi în spaniolă… poate chiar va urma…). O singurătate calmă, aparent simplă, departe de vreo tristeţe de obicei însoţitoare, o singurătate roditoare. Glorificând cu precădere absenţa, poeta umple golul cu imagini şi muzici ce compun o realitate personală, nu mai verosimilă decât aceea veritabilă, dar mai bogată în sensuri şi simţire, mai lesne comunicabilă. O realitate a melancoliei şi a jocului voios, a ironiei (chiar şi satirei!) şi a copilăririi de sorginte nichitastănesciană, însă cu o delicată senzualitate subiacentă.

Departe de orice sentimentalism desuet, însăşi iubirea este concept, care „te azvârle în orizontul tău de autist / naiv orb sau incomprehensibil / […] / şi de aceea mă lupt cu toate cuvintele / poate măcar unul mi-ar deschide / o fereastră în spatele căreia norii / ar desena o casă şi un pom / şi sub umbra lui / ne-am odihni noi doi / visând”. Absenţa înţeleasă ca asumare deliberată a sinelui este foarte vizibilă în „Toi et moi”: „Eu am o lume a mea / în care mă sinucid regulat / am zile în calendar /cu nume de stupefiante / am ţevi de eşapament sub pat  / şi plutesc/ (aşa am reuşit să te prind de fapt  / dar asta e cu totul altă poveste) / gazul fâsâie permanent / uneori mă sufoc dar / mi-e bine / pe pereţi am o listă cu drepturi care mi se cuvin / printre ele e sculatul de dimineaţă / visul cu ace lecţia de acupunctură de suportabilitate / de rezistenţă / la frig la întuneric la mâine la tine.” Se observă cu uşurinţă că poeta refuză să se adapteze unei lumi lipsite de coerenţă şi îşi construieşte propria siguranţă, chiar dacă o face pe buza prăpăstiei. Este, cum aflăm din „Migdale amare”, „un joc al fericirii şi al durerii / un colaj de zâmbete latente / de gesturi risipite inutile post festum / o bucurie temporizată din umbră / mereu în joc mereu în alertă // speranţa moare ultima [aici parcă se aude râsul persiflant şi ghiduş al bufonului! – n. m.] // doar ucigaşul s-ar putea lăuda / cu o crimă perfectă însă / în adâncul cordului / irisul său a înregistrat imagini probante.”

Pasul spre metafizic este uneori minat de o incoerenţă probabil căutată, însă atunci cusătura e vizibilă şi tensiunea poetică scade dramatic: „Ce larve şi-or face loc / în trupul nostru îmbrăţişat după moarte? / mă strângi mă doare orgasmul / nostru muribund dar vocea / în lumea asta fără de cuvinte / e ca un nud pietrificat / şi răguşit se-aude doar zumzetul… / sau paşii buzelor pedestre / avem atâtea timp şi-atâta trudă / împreună / de ne-am cunoaşte.” („Pământ, insecte, larve”). Din fericire, acest lucru nu se întâmplă prea des, pe alocuri poeta ajungând la adevărate „sentinţe” metaforice: „un grătar de câine e viaţa”, „iubirea e o mare impotenţă”, „timpul nu e decât […] o formă a iubirii”. Melancolia se străvede cu osebire când pare a se voi ascunsă de abundenţa de actualitate brută, aproape jurnalistică, precum în „Dimineaţa scriu cărţi”, unde noaptea sălbatică se încheie cu „măslinii sălbatici  pe care / nu-i mai salută nimeni / a doua zi.” Deschideri banale ori stridente, satirice ori ludice virează adesea tot spre constatări ale absenţei, melancolii din genul „soul off”, nu foarte adânci, însă bine ponderate. Unele texte nu aspiră la profunzimi şi alambicări, iar simplitatea expresiei decade în simplism textualist, vetust („iubirea ta pentru mine a devenit / un obiect erectil, un balon / de veghe în lanul de secară / o mie de leghe sub mări” – „Am nevoie de poezie”), ele ar putea lipsi fără tăgadă dintr-o viitoare antologie personală, devenind foarte palide, lângă altele, strălucitoare, precum „J’écrirai des poèmes sur ton ventre”, „Camera 902” ori „Femeia poem”…

Pe alocuri, furtuna se înteţeşte semnificativ, violenţa, durerea, izolarea, neputinţa îşi arată feţele întunecate, nimic nu le mai atenuează, nu le mai ascunde: „să sparg să mă eliberez din această / strânsoare din această cuşcă în / care nu mai e aer nu mai am / cuvinte / unde până şi amintirile s-au / decolorat şi / totul în jurul meu / nu mai poartă nici un nume / ochii au căpătat o crustă opacă / prin care nu mai răzbate lumina / şi nici gândul tău / atât de cunoscut înainte / nu mai ajunge la mine.” („Trebuie să ies”). Anomia - criză de identitate - este de regăsit în multe locuri, relaţia de comunicare odată scurtcircuitată conducând la nevoia de reconstrucţie, de refacere, pe alte baze, a coordonatelor realităţii. „În fiecare dimineaţă e aceeaşi linişte”, „Cu Iulia Pană noaptea, sub ploaie” sunt şi ele mărci ale „poeziei de dincolo de poet”, cum spune în postfaţă Ioan Es. Pop. 

„Aşternuturi în ploaie” dau seama de o reîntoarcere la poezie a Ameliei Stănescu cu care se câştigă în latura meditativă a melancoliei, reflexivitatea marcând beneficii dintre cele mai cu folos pentru comunicarea cu cititorul de oriunde, mai cu seamă că versiunile în limbi străine prezervă în foarte mare măsură originalitatea scriiturii poetei.

Fragmente despre singurătate

În mareea cotidiană de logoree liricoidă şi superficială ori mizerabilism ieftin de aşternut, pus pe hârtie ori pe fila virgină din spaţiul digital, a fi concis şi, în acelaşi timp, profund a devenit o raritate. Puţine autoare de poezie se îndepărtează de (pre)simţirile isteroide ale unui flămând trup insomniac şi tânjind după absolutul de alcov cu brocarturi prăfuite. Adulmecarea unor alcooluri spirituale fine a devenit preocupare arareori vizitabilă de ochiul pretenţios al consumatorului de literatură.

Cu atât mai reconfortantă se arată a fi lectura volumului gânduri în cuşcă al Mariei Dobrescu, lectură leneşă, ce-şi permite întârzierea atentă pe cuvânt, pe imaginea subtil stilizată, aşternută parcă de o peniţă subţire, cu mişcări lente şi delicate, imprevizibile, ca dansul în aer al fumului de ţigară, amestecându-ce în aburul fierbinte al cafelei, pe terasa unei cafenele din Montmartre...

După debutul cu mireasa de sare, premiată anul trecut de doi critici pretenţioşi, gânduri în cuşcă păstrează linia aproape minimalistă, dar viguroasă, a versului şi o conduce în aceleaşi zone pline de miez ale interogaţiei. Aparenţa înşelătoare a concretului cotidian este numai un vehicul lunecând spre nostalgia unei împliniri aflate întotdeauna la orizont şi care funcţionează la fel ca acesta: este mereu la aceeaşi distanţă de dorinţa noastră. Ceea ce îmi aminteşte de versurile, dacă nu chiar şi maniera impresionistă a poemelor americanului Stephen Crane: „I saw a man pursuing the horizon; / Round and round they sped.”

Poemele Mariei Dobrescu dau tribut tonului elegiac, în fond. Sursa este realitatea materială, exterioară fiinţei sale, dar apropriată şi sublimată cu multă siguranţă în expresie poetică ce întârzie într-un spaţiu tranziţional bine delimitat, un spaţiu al iluziei temperate, dar nu mai puţin capabilă de explozie în cuvânt.

Cel mai adesea, temniţele („închisă în cuşca gândurilor / lustruiesc fiecare aşteptare”) sunt domiciliu al suferinţei aproape fizice („inimile se zbat în plase de sârmă”), cu greu se poate găsi un grăunte de jubilaţie, mai degrabă sunt vizualizate postùri ale penitenţei („atârnaţi de sfori / aşteptând izgonirea din rai”), consecinţă a unui necunoscut păcat originar, iar tristeţea devine cu adevărat sfâşietoare, precum în poemul „câte acte are piesa asta?”: „mă rugaseşi / să mă îmbrac în mov / marea încremeneşte / la capătul poveştii / privindu-i / ruinele / din mine / se deşiră silfidă / o iarnă / care îmi picură / pe limbă / absint”.

Chiar dacă nicăieri cititorul nu va găsi vreo urmă de lamento, lacrima (cuvântul ca atare nu apare în volum!) este suportul nevăzut al fiecărei litere, al fiecărei lumini, căci infernul în care autoarea ne invită să ne desfătăm este unul al luminii, al aceluiaşi alb care guverna volumul anterior. Secţiunea care dă titlul cărţii este plină de forţă şi doldora de sugestie. Albul şi aşteptarea – semnele unei nuntiri mereu amânate, ale unei întâlniri cu destinul imaginat – se nutresc din tăceri: „tăcerea mea este / e o bufniţă albă / a ta / un totem”, „tăcerea a prins pojghiţă / în oasele mele”, „port / păcatul tăcerii / ca pe o inimă albă / ascunsă la spate” – şi ascund golul, absenţa soluţiei de ieşire din inter-lume, din spaţiul absurd al clocotului interior: „în mine se rostogoleşte / o singurătate” sau „rostogolesc mai departe / piatra asta / într-o nebunie” – un Sisif care scapă invariabil stânca de pe culmea Muntelui -, „singurătatea asta îmi roade / unghiile până la sânge”.

Altfel, singurătatea este un leitmotiv al acestei secţiuni ale cărei poeme fără titlu subjugă lectorul. Şi pentru că am spus Sisif, mă întreb dacă, după lectura poemelor, ne alăturăm zicerii lui Albert Camus – „Il faut imaginer Sisyphe heureux” – ori aceleia a lui Franz Kafka: „Sisyphos war ein Junggeselle”. O dilemă din care eu nu am putut ieşi decât pe calea, regală, a logicii terţului inclus.

De nicăieri nu răzbate, aşa cum se cam întâmplă la mai toţi poeţii de azi, activitatea de zi cu zi, acasă, la serviciu, pe stradă, la întâlnirea cu alte fiinţe umane, cu animalele ori plantele mediului înconjurător. Când spune că „trăim în închisori / invizibile” şi „viaţa noastră / e ca o întâlnire în intersecţii / ne vedem / doar pentru a ne despărţi”, tonul chiar îmi aminteşte de acela al scrisorilor melancolice trimise de Kafka Milenei Jesenská, de fapt, toată secţiunea finală dă seama de o astfel de atmosferă a unei lucide expuneri pe altarul unui sacrificiu misterios, în condiţiile în care „sorb cu o lentoare nefirească / câteva amăgiri / drogul perfect / pentru un captiv”.

Maria Dobrescu se scrie pe sine – îmi asum banalitatea şi generalitatea expresiei! – observându-se şi transferându-şi viaţa în text. Viaţa lăuntrică, desigur, dar codul de imagini este din viaţa exterioară, pentru că „uneori sufletul/e/precum un beci/care / aşteaptă/o primăvară”, cum sună reflecţia din poemul care a inspirat şi imaginea de pe prima copertă, „iubirea mea este o colivie”. Viaţa din text o dublează pe cea cotidiană, cea adevărată (oare?), dar cele două nu se intersectează.

Însă, definirea de sine – dar nu şi salvarea! - vine odată cu versul final al secţiunii şi al volumului: „şi mă ascund / într-o femeie poveste”… Aşadar, pare că nimic nu este realitate, totul este ficţiune, este iluzie, este ascundere şi, în acelaşi timp, adăpost pentru veridicţiune.

«Procesul» la 100 de ani. Fenomenul K sau victoria marginalilor

„Nu sunt decât literatură şi nu pot, nu vreau să fiu nimic altceva”, nota Franz Kafka, prin 1913, în celebrul său Jurnal. Curând, obscurul funcţionar al unei societăţi de asigurări va începe să scrie încă un text socotit, peste decenii, întemeietor.

Din perspectiva unor opinii suficient de libere, ba chiar riscând luarea în considerare a unor oportunităţi social-politice contemporane pe care ar fi indicat să le ratezi, uneori, se poate spune că aniversarea, în 2014, a sutei de ani de la primul pas spre scrierea unuia dintre romanele care au contribuit decisiv la schimbarea imaginii despre om şi lume în secolul al XX-lea şi în mod fundamental la redefinirea literaturii se potriveşte cum nu se poate mai bine cu direcţiile în care criza de sistem a democraţiei capitaliste conduce (ori, mai degrabă, împinge?) azi societatea umană şi relaţia arareori biunivocă stat-individ. Istoria ultimului secol este suficient de bogată în evenimente bulversante, dramatice – sisteme sociale s-au ridicat şi au căzut, modalităţile de ucidere au atins un asemenea nivel de eficienţă încât o poartă către extincţia speciei umane s-a întredeschis, piramida birocraţiei şi-a perfecţionat structurile în direcţii nebănuite, forţele de represiune au devenit cârje solide pentru o democraţie şchioapă, tot mai priceput în a mima libertatea. Ar fi fost nefiresc pentru literatură să nu fie în pas cu evoluţiile de pe scena social-politică, mai cu seamă că nimic din ceea ce a notat Istoria nu lipsise din previziunile ficţionale. Iar în ceea ce îl priveşte pe Franz Kafka, evreu de limbă germană din Praga, nici nu ar mai fi nevoie de lectura cohortei de critici şi filosofi care l-au situat pe autorul „Procesului” la începutul şi sfârşitul oricărei scriituri despre intimitatea relaţiei fiinţei umane cu indiferent ce context istoric, pentru a recunoaşte capacitatea sa de a esenţializa până la un singur semn alfabetic un fenomen ce ţine de misterul unei psihologii comportamentale sui generis, ceea ce Emmanuel Bouju (1), pe urmele unor Gilles Deleuze ori Felix Guattari, numeşte „teorema funcţiei K”. Semnul alfabetic anume, K, devine mai mult decât ceea ce era socotit îndeobşte. El capătă o funcţie generatoare de textualitate.

Momentul este, poate, potrivit unei paranteze, în care să reafirm – de bon goût – propria selecţie a textelor care, în secolul anterior, au marcat devenirea literaturii şi fără de care lumea spiritului ar fi, acum, alta: Procesul (Kafka), Ulise (Joyce), Străinul (Camus), Aşteptându-l pe Godot (Beckett), În căutarea timpului pierdut (Proust), Fiinţa şi Neantul (Sartre), Cântăreaţa cheală (Ionesco), O sută de ani de singurătate (Márquez)… Nu înseamnă cumva că alte texte dragi mie ar fi mai puţin importante, ci numai că lumea în care trăiesc şi gândesc ar fi altfel (mai bună, mai rea? nu ştiu şi nici nu ar avea rost aici o abordare etică…) fără cele opt ficţiuni şi fără cei opt autori. Am pus Kafka pe primul loc (tentat să scriu Metamorfoza şi abia apoi Procesul, cum şi la Camus înclinam să scriu întâi Mitul lui Sisif…) pentru că de acolo îmi pare că se deschide un alt fel de a privi scriitura. Ca un amănunt anecdotic, în clasamentul anchetei din 1999 a Fnac şi Le Monde, (Les cent livres du siècle) Kafka este pe locul al treilea, devansat de Camus şi Proust.

Dar ce s-ar mai putea spune despre Kafka şi să nu fi fost spus în cele peste două mii de studii care i s-au dedicat? Cum să abordezi „mitul Kafka” după ce termenul „kafkian” a statuat un anumit mod de receptare? „Adjectivul kafkian a avut meritul redutabil de a-l ridica pe K pe un piedestal, dar, cum ar spune Borges, «Succesul este o neînţelegere, cea mai rea dintre toate, poate.», K este depăşit, zdrobit de acest adjectiv. [...] Epitetul kafkian se mărgineşte la a sugera un univers în care fiecare protagonist, copleşit de o birocraţie labirintică ce minează eforturile oricui, sfârşeşte prin a fi devorat de un «tigru de hârtie». Acest epitet evocă mai mult un univers precum personajele care îl locuiesc. El reduce, pe de altă parte, opera lui Kafka la Procesul, Castelul şi Metamorfoza, în dispreţul celor mai multe dintre nuvelele şi povestirile lui Kafka, esenţiale unei bune percepţii a operelor sale.” (2) Mai mult chiar, un obstacol suplimentar este diversitatea abordările globalizante care caută să sistematizeze şi să instrumentalizeze opera lui Kafka, făcând din ea expresia unui weltanschauung specific. Am în vedere marxiştii, care aplaudă critica făcută capitalismului în Der Verschollene (Cei pierduţi), exegeţii teologi, care văd în Das Schloss (Castelul) o alegorie a Divinului, şi, nu în ultimul rând, psihanaliştii, care ne aruncă imediat în sindromul culpabilităţii, complexul lui Oedip şi fantasma uciderii tatălui (altfel, capul unei familii totalmente ostilă artei). Asemenea interpretări au inconvenientul că-i prezintă opera ca reflectare nudă a preocupărilor unui autor, tensiunilor unei epoci şi modelelor ideologice dominante. Nu a fost omisă nici abordarea din perspective dintre cele mai moderne, cum ar fi aceea a criticii genetice, aplicată de Florence Bancaud  în studiul „L’apport de la critique génétique pour l’étude du Journal de Kafka”, în vederea interogării, în primul rând, asupra procesului de creaţie, ceea ce presupune „răbdare, facultatea de analiză şi de clasificare, dar şi capacitate de sinteză a unor dosare genetice adesea voluminoase”. (3) Chiar dacă „în ceea ce priveşte principiile şi metodele criticii genetice, genul jurnalului intim însuşi pune o problemă”, observată de Philippe Lejeune: „Studiul genetic al unui jurnal pare, prin definiţie, fără obiect. Un jurnal, dacă este un adevărat jurnal, nu are avantext. E scris zi de zi. […] Din această perspectivă, nu s-ar putea avea în vedere un studiu «genetic» decât deplasând sensul cuvântului.” (4) Desigur, departe de mine intenţia de a insista pe astfel de iniţiative, altfel, de tot onorabile. Mai degrabă aş sublinia preponderenţa în epocă – prima treime a secolului al XX-lea – a viziunilor culturale despre o lume absurdă, apăsătoare pentru individ, constrângătoare pentru spiritul care nu reuşeşte în aflarea unui sens al existenţei. Sunt şi decenii ale avangardei, pregătite din vreme, ale revoltei spirituale, „opoziţie şi ruptură”, cum spune Eugène Ionesco, ale dărâmării formelor anchilozate de gândire. Personal, ador textele lui Urmuz, cele care vor conduce la o întreagă mişcare în teatrul european. Kafka nu va apărea, aşadar, pe un teren pustiu, era „în trend”, cum am spune cu preţiozitate azi. Iar „trendul” pare că venea, lent, dar sigur, din secolul anterior, de la Kiekegaard, Schopenhauer, Nietzsche, iconoclaştii a căror metafizică se opunea programatic premiselor şi convenţiilor vremii lor. Franz Kafka va fi vârful literaturii absurdului, cei care îi vor urma direcţia vor dilua substanţa farselor lor tragice, disperarea personajelor lor subliniind, pe scena interioară a subiectului, nevoia de moralitate, de toleranţă, de echilibru, de credinţă, de adevăr. După Kafka, nu va mai exista Absurd absolut.

Albert Camus, Louis-Férdinand Céline, Dino Buzzati, apoi Eugène Ionesco, Samuel Beckett, Fernando Arrabal pun şi ei în mişcare un anumit mod de a privi realitatea cotidiană, care scoate la lumină inadvertenţe importante între ceea ce se spune despre şi ceea ce este cu adevărat relaţia omului cu propriul destin, neputinţa de a controla devenirea însăşi. Kafka este precursorul, un vizionar, fără îndoială, el prezentase absurdul înaintea apariţiei Absurdului, era supralucid când descria lumea noastră impersonală, apăsată de birocraţie şi nonsens. „Dumnezeu nu vrea decât să scriu; dar eu trebuie s-o fac.” În inocenţa sa, se simte foarte vinovat de această postură, lupta lui cu Îngerul este aceea care cucereşte cititorul, a cărui viziune asupra lumii se mulează pe viziunea scriitorului – aproape că nu există situaţii care să nu poată deveni, în orice moment, „kafkiene”. Cititorul înţelege aproape instinctiv proiectul autorului, ţesătura din spatele neînţelegerii, el empatizează cu acesta şi cu scriitura lui, care este în luptă cu ea însăşi şi, pe măsură ce se desfăşoară, caută să se elibereze de constrângeri, să încalce limitele, să deschidă cale liberă adevărului crud, dureros, mortal. Există un Kafka dincolo de Kafka. Acela este recunoscut de cititor şi înţeles, şi acceptat ca şi cum ar fi sinele. E un Kafka ce nu poate fi povestit. Cititorul însuşi se descoperă ca individ absurd în situaţii absurde. Dacă folosirea iniţialei numelui (K) - semn al unui tratament original, caracteristic modernităţii - va conduce la abordările specifice Noului Roman (care introduce într-o situaţie romanescă un personaj unic ce poate fi un personaj universal), melancolia şi pesimismul (Kiekegaard, Schopenhauer, Nietzsche, nu?) cauzate de nonsensul lumii înconjurătoare marchează încercarea de a explica situaţia absurdă printr-un discurs raţional, dar demersul este sortit eşecului, căci absurdul scapă logicii. „Vreau totdeauna să comunic ceva care nu este comunicabil şi să explic ceva ce nu este explicabil” – notează Kafka în Jurnal. De aici, odată cu alterarea facultăţii de expresie a personajului, chiar dispariţia ei, este un pas mic până la ceea ce se va numi criza limbajului, extremă cu alţi reprezentanţi de seamă, lăsaţi deoparte aici, acum.

Filosofia postbelică existenţialistă se va hrăni copios din aceste idei, definind conceptual Absurdul, din diferite direcţii de gândire, adesea divergente şi „trădând” modelul, nutrindu-se şi din multe alte surse generoase. Se ia, în frunte, Søren Kierkegaard, cel care renunţă la deliberările filozofice calme ale celor de dinaintea sa, renunţă la motive şi la raţionalitate, şi alege să promoveze angoasele şi pasiunile, necunoscutul şi iraţionalitatea. Se adaugă Edmund Husserl, care afirmă că a zice „gândesc” nu are nici un sens, ar trebui spus „gândesc aceasta”, pentru că principala caracteristică a conştiinţei este de a se răsfrânge mai degrabă asupra altui lucru decât asupra ei însăşi, de a avea un conţinut, ea este „intenţională”, este conştiinţa a ceva. Dostoievski (Amintiri din subterană) şi Lev Tolstoi (Moartea lui Ivan Ilici) sunt alăturaţi apoi, deschis, ca ascendenţi ai curentului reflexiv, lângă Franz Kafka (Metamorfoza), Albert Camus (Străinul), Jean-Paul Sartre (Uşi închise) şi Samuel Beckett (Aşteptându-l pe Godot), drept exemple relevante în orice bibliografie, de către prof. Eric Anthamatten, în plus faţă de studiul lui Walter Kaufmann (5), în care îi descoperim pe Dostoievski, Kierkegaard, Nietzsche, Rilke, Kafka, Jaspers, Heidegger, Sartre, Camus, după ce William Hubben alesese careul de aşi: Dostoievski, Kierkegaard, Nietzsche, Kafka (6). Anthamatten îmbunătăţeşte bibliografia existenţialismului cu filme: Ingmar Bergman, Seventh Seal (1957); Alain Resnais, Last Year at Marienbad (1961); Hiroshi Teshigahara, Woman in the Dunes (1964); Martin Scorsese, Taxi Driver (1976)... Un bagaj suficient de bogat pentru a nu putea să te vaieţi de lipsă de informaţii… Dar Kaufmann ne pusese în gardă încă din introducere: „Existenţialismul nu este o filozofie, ci o etichetă pentru mai multe revolte foarte diferite faţă de filosofia tradiţională. […] Desigur, existenţialismul nu este nici şcoală de gândire, reductibilă la un set oarecare de principii. Cei trei scriitori care apar invariabil pe fiecare listă a «existenţialiştilor», Jaspers, Heidegger şi Sartre, nu sunt în acord cu principii esenţiale.” (7) Pare că cel mai bine existenţialismul este vizibil şi convingător sub zodia ficţiunii. „Să fie din pricina faptului că cel puţin o parte dintre existenţialişti se descurcă cel mai bine în artă şi nu în filozofie?” (8)

E greu de spus cât e destin paralel şi cât e contaminare „de la Dostoievski & Tolstoi la Sartre & Camus”, de la Moartea lui Ivan Ilici la Uşi închise, trecând prin Procesul lui Kafka, pe fundalul filosofic al triadei Kiekegaard, Schopenhauer, Nietzsche. Dostoievski oferă direcţii narative ce  provin direct din existenţialismul secular. Iar Kafka a preferat să creeze personaje suprarealiste care se luptă cu disperarea şi absurditatea vieţii lor. Este o zicere simplistă. Dar, în esenţă, existenţialismul susţine că nu există niciun scop mai înalt sau o esenţă a existenţei, cu excepţia a ceea ce facem noi cu ea. Asta în varianta „soft”. Pentru că adesea nu putem face nimic.

Avant la lettre, Fafka (urmat de Camus, de altfel, şi de Beckett) este pe direcţia „hard” a existenţialismului. Nu există soluţie de rezolvare a situaţiei absurde. Ori soluţia este ieşirea din Lume, extincţia. Când criza de conştiinţă atinge masa critică, existenţa de outsider perpetuu pierde orice urmă de sens şi trebuie să înceteze. Vine clipa în care Ivan Ilici îşi dă seama că „tot ce a constituit şi mai constituie viaţa ta nu e decât o minciună, care nu-ţi îngăduie să vezi nici viaţa, nici moartea”. Înainte de deznodământul fatal, „K. ştia foarte bine că datoria lui ar fi fost să ia el însuşi cuţitul, când îi trecea pe deasupra, şi să şi-l înfigă în trup.” „Vladimir: Ne spânzurăm mâine. Dacă nu vine Godot.- / Estragon: Şi dacă vine? / Vladimir: O să fim salvaţi.” Meursault se exprimă decis: „Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puţin singur, nu-mi mai rămânea decât să doresc în ziua execuţiei mele mulţi spectatori care să mă întâmpine cu strigăte de ură.”

„Kafka stă între Nietzsche şi existenţialişti. El înfăţişează lumea în care omul lui Heidegger, în Sein und Zeit, este «aruncat», lumea atee a lui Sartre, lumea «absurdă» a lui Camus. Discuţia din parabola despre «Lege», în Procesul, nu este mai puţin importantă: este cel mai complet indiciu despre metodă şi sens la el. În stilul său simplu, comparabil cu Cartea Genezei, el spune poveşti la modă, care, ca şi cele din Geneza, invită la o multitudine de interpretări diferite; şi el nu vrea să fie reduse la o semnificaţie exclusivă. […] Ambiguitatea este esenţa artei sale. […] Lumea cu care ne confruntăm noi, cu viaţa noastră, sfidează orice încercare de exegeză convingătoare: faptul că viaţa se pretează la multe interpretări diferite este esenţa. Kafka nu este obscurantist sau autoritar: inteligenţa lui este luminoasă, şi critică, şi clară, şi, în lucrările sale majore, […] subliniază greşelile şi mizeria celor care comandă autoritatea şi nu cere supunere, să nu mai vorbim un sacrificium intellectus. Cu siguranţă, Kafka ar fi fost de acord că, deşi inteligenţa critică nu este suficientă pentru a salva omenirea de mizerie, cei care renunţă la ea sar din lac în puţ.” (9)

Precum Dostoievski, Kierkegaard ori Nietzsche, şi Kafka este un produs al societăţii în care a trăit, un marginal, şi el, neacceptat în „lumea bună” a intelighenţiei. În schimb, ca şi ei, a dat seamă despre o civilizaţie muribundă (dar ce lentă moarte!), ca profet al haosului ce cuprindea secolul al XX-lea, într-o combinaţie strălucită de biografie şi expunere lucidă, spre a augmenta efectul apocaliptic al viziunilor despre viitor, impuse desluşit ca portrete provocatoare ale modernităţii.

Joseph K. avea să efectueze o deschidere spre un anumit fel de a privi existenţa umană în relaţie cu civilizaţia opresoare, cu sistemul închistat, întors spre înlăuntru, suficient sieşi. Părea că suntem stăpânii vieţii noastre. Dar ce facem cu ea, are ea un sens, duce undeva, spre ceva? Care sunt rosturile? Cum răspunsul nu este dintre acelea aflate la îndemână, ne putem lăsa în voia întâmplării, a aleatoriului, a morţii inutile ca ieşire dintr-o viaţă aşişderea, ori vom căuta în continuare rostul, calea, ţelul. Este interogaţia preluată de toţi autorii ultimului secol de literatură (& teatru, pictură, film…), neliniştea cu care intrăm în viaţă, pusă în diverse alcătuiri artistice cu acelaşi personal central: K.

Fenomenul K este un cumul imens de imagini ale aşa-zişilor marginali – de fapt, refuzaţii, expulzaţii din societatea uniformizată tot mai organizată, disciplinată prin noile mijloace de comunicare, controlată de armatele de manipulatori de toate orientările ideologice ori dincolo de orice ideologie şi de armatele de scutieri cu totul şi cu totul deosebiţi de Sancho Panza. Paradoxal, cel puţin la nivelul ficţiunii, marginalii sunt câştigătorii, însă nimic nu este decât tot nelinişte şi ratare: Avem o victorie! Ce facem cu ea?

Şi lupta reîncepe, fenomenul este generalizat, orice K poate fi oricând vizitat, dis de dimineaţă: „Bărbatul era zvelt, dar solid şi purta un costum negru, strâns pe corp, cum sunt cele de voiaj, legat cu un cordon şi având tot felul de cute, buzunare, catarame şi nasturi, care dădeau costumului o aparenţă deosebit de practică, fără să se înţeleagă bine la ce ar putea servi.”

……………..

(1) „Le théorème de fonction K : autre dérivée d’inspiration deleuzienne, pour dire cette fois la «productivité» textuelle paradoxale de l’idée de « fin de la littérature». Chez Deleuze et Guattari, le K (le cas) de Kafka était devenu «la fonction K.», une fonction génératrice de textualité: il était le nom de ce qui n’a plus de nom, mais seulement une fonction. Dire «Kafka» – ce mot dont la prononciation même suffit à tuer métaphore, signification et désignation – suffisait à lancer le processus de déploiement rhizomatique de la fabulation et de la «déterritorialisation» de la littérature (en écho à la «réponse de Kafka» pour laquelle, selon Barthes, «l’être de la littérature n’est rien d’autre que sa technique»). Or de même que chez Deleuze et Guattari, Kafka réapparaissait comme un mantra quasi-révolutionnaire (comme si on entendait « Kafka! pour une littérature mineure»), de même il opère aujourd’hui comme une «fonction» quasi-mathématique dont les «variables» suffisent à définir les multiples courbes de la littérature. «Nous sommes tous Kafka*», car la mort de l’auteur a fait de chaque écrivain un K. singulier, survivant à sa propre disparition et relançant  à nouveaux frais l’entreprise de l’écriture.” (* „Maintenant que le lecteur ne lit pas, il n’est plus si grave d’être un écrivain qui n’écrit pas.” Nuria Amat, Nous sommes tous Kafka) - En finir avec les théories de la fin, http://www.enriquevilamatas.com/

(2) Eric Faye, K., Paris, Editions Autrement, 1996, p. 9

(3) în Recherches sur le monde germanique. Regards, approches, objets, Presses de l’Université de Paris-Sorbone, 2003, p. 210

(4) Comment Anne Franz a réécrit le Journal de Anne Frank, în Le journal personnel, Nanterre, RITM, 1993, p. 157

(5) Existentialism, from Dostoevsky to Sartre, Meridian Books, Inc., 1956

(6) Four prophets of our destiny: Dostoevsky, Kierkegaard, Nietzsche, Kafka, Macmillan, 1952

(7) Existentialism, from Dostoevsky to Sartre…, p. 11

(8) idem, p. 49

(9) idem, p. 122

Un istoric al clipei: Florin Frăţilă

De obicei, textele jurnalistului au o existenţă scurtă. Rezistă numai până la apariţia unui nou număr al publicaţiei. De asta se şi spune, poate, pe urmele lui Albert Camus, că este un „istoric al clipei”. El se străduieşte să spună adevărul, chiar dacă adevărul nu este cel mai comod lucru de pe lume, ba chiar dimpotrivă. El se vrea o oglindă fidelă a realităţii. Dar, în continuare unor reflecţii ale lui Octavian Paler, adevărul poate însemna şi „a subscrie la rău”. „Nu cred că ziaristul se poate mulţumi să joace rol de oglindă. Oricât de fidelă, o oglinda nu va îndrepta niciodată în lume nimic. Nu va micşora răul şi nu va ajuta binele să triumfe. Prin simplul fapt că reflectă lumea, ea n-o va face şi mai dreaptă.”

Istoric al clipei reuşeşte să fie jurnalistul Florin Frăţilă, în antologia textelor apărute săptămânal în „Oglinda de azi” de la Câmpina, în cadrul rubricii „Cuvântul care înţeapă”. Titlul antologiei ne pare semnificativ: „Rămân să disper printre ai mei”. Convins de utilitatea demersului său publicistic, Florin Frăţilă are destule îndoieli că „va micşora răul şi va ajuta binele să triumfe”. Ce rămâne atunci, în timp, din textele sale? Termenul prim al expresiei camusiene pare preponderent cu valoare, de această dată. Nu clipa contează, ci ISTORIA ei, amprenta faptelor unor oameni asupra mişcării sociale şi politice.

Autorul decupează întâmplări semnificative şi le supune dezbaterii cititorilor, având grijă să se şi implice prin comentariu de ordin etic, ceea ce transcende perceptele deontologice obişnuite în jurnalism. Aşadar, nu avem de-a face cu articole banale, de serie, ci cu texte de atitudine, în care se implică personal, direct. Rubrica „şi-a asumat rolul şi răspunderea de a critica, argumentat şi fără menajamente, atât tarele societăţii contemporane, cât şi puterea politico-administrativă. Motivaţia acestui demers a fost dată de sesizările primite zilnic din partea celor ce îşi caută dreptatea pierdută în conflictele şi relaţiile defectuoase cu instituţiile administraţiei publice.” Avertismentul semnatarului este de luat în seamă, cum şi orientarea sa ideologică declarat liberală nu trebuie trecută cu vederea! „Voi încerca, prin forţa cuvântului scris, să mai îndrept câte ceva aici, în jurul meu, în zona în care m-am născut şi am ales să trăiesc. Nu accept gândul că fiul meu, acum în vârstă de 9 ani va ajunge, peste câţiva ani, să părăsească ţara sau, mai rău, să regrete că s-a născut român” - avertizează încă de la început, în 13 iulie 2010. Mai mult, este conştient de riscurile pe care şi le asumă: „Zilele trecute am fost întrebat de o cunoştinţă de ce scriu această rubrică, ce îmi aduce cu fiecare apariţie tot mai mulţi duşmani. I-am răspuns că scriu pentru că nu mai înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu, în societatea în care trăiesc şi pentru că toţi cei pe care îi deranjez s-au obişnuit să nu fie deranjaţi şi tocmai de aceea îşi fac de cap. M-a privit zâmbind şi mi-a spus că sunt naiv. (Pentru a câta oară mi se spune asta?) Poate avea dreptate, dar eu încă mai cred în puterea cuvântului.”

De la aceste premise plecăm în lectura volumului de peste două sute de pagini şi descoperim o scriitură crudă, nutrită din sigură sursă pamfletară, mai peste tot satirică, neiertătoare cu ceea ce autorul socoate a fi comportamente imorale, atitudini necinstite, minciună, înşelătorie, ipocrizie. Subiectele principale se extrag din relaţia cetăţenilor cu administraţia locală, avatarele acesteia din urmă, primarul, funcţionarii Primăriei, consilierii locali fiind ţintele preferate.

Debuturile textelor sunt aparent benigne, puternic personalizate: „De ceva vreme, mi-am făcut un obicei din a-mi bea cafeaua cu prietenii la barul din centru, după părerea mea un fel de «Capşa» a zilelor noastre, unde auzi şi vezi, fără să vrei, fel de fel de chestii. Acolo se întâlnesc, fie că au treabă, fie că nu, politicieni, oameni de afaceri, sportivi, culturnici, muzicanţi, plebei, fâţe cu fustiţe multicolore, şmecheri de centru şi uneori chiar primari.” Sau: „Nu mă simt în apele mele. Starea febrilă care mă însoţeşte de câteva zile a venit la pachet cu un soi de indiferenţă, o letargie de care încerc să fug obligând cuvântul scris să fie din nou amprenta gândurilor şi trăirilor mele cotidiene.” Sunt probe în favoarea subtitlului cărţii, „Jurnal de ziarist incomod”, dar şi pentru a demonstra preeminenţa artei scrisului jurnalistic în demersul lui Florin Frăţilă, aspect foarte vizibil pentru orice privire cât de cât atentă. Patima cu care se angajează în discurs este ilustrată printr-o retorică sui-generis ce atrage cititorul şi-l convinge. „În ultimele zile am avut o senzaţie puternică de neputinţă în faţa realităţii, provocată de sentimentul că demnitatea şi cinstea sunt pe cale de dispariţie. În locul lor, a apărut o gaură neagră, care nu ne mai dă posibilitatea să ne împotrivim în faţa celor ce ni se întâmplă. Trăim în haos, la discreţia unor ticăloşi pe care i-am ales să ne dispreţuiască, să ne facă să ne simţim străini în propria ţară şi cu mâinile legate. În cinismul lor, aceşti mârşavi ne cer să fim raţionali, să ne obişnuim cu sărăcia şi eventual, în calitate de victime, să le mulţumim că ne jefuiesc. Aş vrea să pot să-i urăsc, însă ştiu că ura este o manifestare a neputinţei şi încă nu-mi permit să fiu neputincios, chiar dacă mă încearcă această senzaţie, trăind într-o ţară întârziată, condusă de baroni locali, instituţii corupte, comunişti şi securişti. Cu câtă amărăciune spun asta!” Tăietura chirurgicală a textului aminteşte de cele mai acide texte ale lui Pamfil Şeicaru sau chiar, mai departe în timp, un Octavian Goga al deceniului al doilea din secolul XX. Iar abordarea trece dincolo de interesul local de care se bucură hebdomadarul ce găzduieşte îndeobşte articolele, poate şi pentru că o parte dintre ele au apărut şi în cotidianul naţional „Adevărul”, dar cu siguranţă din pricina angajării responsabile a autorului în problematica generală a societăţii româneşti.

Evenimente semnificative pe plan local sunt  privite cu luciditate.

O vizită a artistului  Marcel Iureş este pusă în balanţă cu atmosfera orăşelului de provincie. «După ce-l asculţi preţ de două ore pe marele actor Marcel Iureş este foarte dificil să reintri în atmosfera apăsătoare a unui oraş prăfuit de provincie cum este Câmpina, în care singurele bucurii ale sufletului sunt fetele frumoase pe care le observi sporadic pe stradă, lectura unei cărţi bune, emoţiile de suporter al unei echipe de fotbal şi momentele de socializare în faţa unui pahar cu bere, alături de amici. […] Modestia lui Iureş este năucitoare. De la hainele pe care le îmbracă, până la principiile sale de viaţă şi mai ales cele referitoare la societatea în care trăim, omul debordează de bun simţ. Simplitatea lui îţi arată, de fapt, complexitatea unui mare caracter născut în Băileştiul lui Amza Pellea şi desăvârşit pe marile scene ale lumii. Dialogul cu Marcel Iureş a fost un moment de normalitate într-o lume absolut nebună, în care cei peste 200 de invitaţi au aflat că viaţa nu este o simplă piesă de teatru pusă în scenă de o clică de regizori proşti, ci mai degrabă o luptă în care fiecare ne alegem rolul în funcţie de cât ne duce mintea.»

Mesajul din Parlament al fostului rege al României îi prilejuieşte ziaristului un excurs senin, într-un text cu titlu plin de semnificaţie, „Majestatea Sa Bunul Simţ”: «Ultimul nostru suveran, Mihai I, a ales calea bunului simţ, adresându-se poporului său cu demnitatea şi responsabilitatea unui mare om de stat. Preţ de aproximativ zece minute, în 25 octombrie 2011, România a avut privilegiul să respire aerul curat al normalităţii, ascultând poate pentru prima dată în ultimii 21 de ani, de la tribuna Parlamentului, un îndemn lipsit de duhoarea politicii falimentare dâmboviţene.» Dar nu uită şi nu iartă «pe cei câţiva demnitari cu obrazul gros ai actualei puteri politice şi bisericeşti, care au tratat cu fundul o întâlnire istorică».

O sărbătoare oarecum tradiţională dă prilejul pentru o satiră neiertătoare: «Zilele trecute, am asistat la festivitatea de deschidere a serbărilor de toamnă ale oraşului, „intitulate” (vorba lui Garcea) de autorităţi „Câmpina Medievală”. Manifestarea copiată absolut jenant de edilii noştri (ori de cine le bagă astfel de idei în cap) din cultura locală a altor oraşe româneşti cu tradiţie în acest sens, a lăsat un gust amar multor câmpineni iubitori ai obiceiurilor şi culturii autentice locale. [...] „Câmpina Medievală” a adus din nou în prim plan cârnăţăria înşirată de-a lungul bulevardului Carol I (o sursă constantă de nervi pentru toţi locuitorii din zonă), care paradoxal, cred că a fost singurul element autentic al unui târg de provincie din epoca evului mediu, despre care prin cărţi se povesteşte că „atmosfera de tavernă plutea în aer împrăştiind toate mirosurile mai mult sau mai puţin îmbietoare”.»

Atitudinea etică este un aspect esenţial pentru înţelegerea demersului jurnalistic al lui Florin Frăţilă. Dacă nu iartă ceea ce crede că este imoral sau ilegal în atitudinea reprezentanţilor administraţiei, nici pe concetăţenii indiferenţi, needucaţi, răuvoitori nu-i iartă, iar discursul capătă valabilitate generală, cum citim în textul „Laşitatea la români”: «Cred cu tărie că infernul în care trăim azi în societatea românească vine din fiecare dintre noi. Laşităţile noastre de fiecare zi, mai mici sau mai mari, ne-au adus în punctul în care ne complăcem ducând o viaţă mizerabilă. Am tăcut prea mult, am strigat prea puţin şi ne-am silit să trăim rezonabil atunci când ne venea să urlăm. / Dacă cineva ar avea vreun motiv să ne facă o radiografie identitară ar afla că suntem bârfitori, resemnaţi, solidari doar în frică şi divizaţi în mai toate celelalte. Trăim într-o veşnică aşteptare, probabil singurul lucru la care ne pricepem cel mai bine. În anii 40 i-am aşteptat pe americani să ne scape de Stalin, pe urmă am aşteptat să scăpăm de Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, iar azi aşteptăm să scăpăm de Băsescu. De fapt, în tot acest timp, am aşteptat propria noastră decădere, care, iată, este pe cale să se producă. E drept că aşteptarea poate fi uneori o sursă de speranţă, însă, în cazul nostru, a fost doar o dezamăgire.»

Florin Frăţilă nu rămâne indiferent nici în faţa evenimentelor cu impact european. În „Demagogii noştri nu semănă cu ai lor”, cu referire la blocarea aderării Românie la Schengen  de către Olada şi Finlanda, pune în lumină asemănarea dintre lumea politică din patria noastră şi aceea din alte patrii, ba chiar din patria europeană. «Partidul pentru Libertate din Olanda şi Partidul Adevăraţilor Finlandezi (care împreună reprezintă mai puţin de două milioane de voturi în Europa) au reuşit să răstoarne deciziile guvernelor de la Haga şi Helsinki (şi în cele din urmă ale Consiliului Europei), care la rândul lor au acceptat compromisul de teama pierderii sprijinului parlamentar intern. Aşadar, două milioane de populişti, care nu suportă ideea unei Europe unite, au dat peste cap o decizie luată în numele a peste 500 de milioane de europeni. Concluzia mea după acest neînsemnat studiu de caz este că şi Europa civilizată are demagogii ei, iar consecinţele unei astfel de decizii în ceea ce priveşte spaţiul Schengen, lăsate la îndemâna unei minorităţi naţionalist-populiste, pot fi extrem de nocive pentru ideea de libertate a individului european.»

Aria subiectelor abordate de autor în „Rămân să disper printre ai mei” este mult mai largă decât a putut fi prezentată aici. Se cuvine subliniată, în plus, valoarea de mărturie istorică a antilogiei prezente - peste decenii, cu siguranţă, cei care vor voi să ştie câte ceva despre viaţa câmpinenilor în cel de-al doilea deceniu al secolului au în textele lui Florin Frăţilă o oglindă, dacă nu obiectivă (aşa ceva este, să recunoaştem, imposibil!), indubitabil cinstită şi îndrăgostită. Căci din ce altceva decât din dragoste să vină patima cu care scrie despre oraşul acesta care în curând va împlini 510 ani de atestare documentară?

Adrian Suciu - Mitologii amânate

Antologia apărută la Herg Benet (2011), dă încă o dată măsura dependenţei poetului faţă de Şcoala echinoxistă, din care recuperează, la cote înalte, pentru un eventual post-modernism, lirismul şi simplitatea metaforei relevante, eminamente umane, indefinita nelinişte, condiţia livrescă (foarte discretă) şi adaugă din preaplinul tumultului vieţii sale deschideri noi - ludicul, fie şi grav, neoexpresionismul se sorginte post-opzecistă - de fapt, completează, consistent valoric, imaginea caleidoscopică a unei mişcări - fenomen cultural - imposibil de cuprins în canoane teoretice.

Cunoscându-l şi ascultându-l pe Adrian Suciu, poţi spune: iată un copil mare! Un poet s-a născut matur, care nu a uitat nicicum jocul şi joaca, nu se arată serios şi ţeapăn-înţelept, ci răsfăţat, poznaş şi nerăbdător să tot întrebe. Un copil mare iubit de femei, cărora le stârneşte tot felul de chemări secrete, le dezveleşte taine, le tălmăceşte sensuri ale vieţii şi ale morţii. „Viaţa ne-o facem cu femei pe care le pierdem!” – aşadar în pierdere se află câştigul? – începe cu întâmplarea petrecută la o vârstă fragedă (Masa de la cinci ani), care a lăsat fără soluţie de continuitate neînţelesurile. Şi continuă cu „moartea ce mică” - extazul, voluptatea - retrăind-o şi transfigurând-o în imagini care conduc inevitabil la cea „mare”, definitivă. „Am desferecat ultima poartă şi lacătele au ţipat. / Copilăria, visul cu îngeri şi teiul. / Adormite-n colivia de sânge. / Dacă ar fi drum înapoi, pe el demult mi-aş fi rupt / încălţările, pulberea a cotropit trecătorile, luna / tace şi minte. Nu somnul m-aduce-n odaia-ncălzită: / în loc de odihnă, o pasăre-şi frânge aripa / în mijlocul nopţii. / Rămân lucrurile pe care le mângâi trecând printre ele / şi moartea macină, macină. Ură, trufie, răzbunare / şi moartea macină, macină. Foaia fierbinte / pe care o stinge condeiul şi moartea macină, macină. (Noaptea IV. Foaia fierbinte).

Revolta devine, peste un deceniu, manifestă, cinică, dură: „Când vine moartea, am s-o pun capră, să / i-o trag pe la spate până îi rup coastele şi sternul / şi-i sfărâm dinţii cu sexul umflat de poezie.” (Când vine moartea, am s-o pun capră). Viziunea erotică este mai deschisă, de-acum, metafora delicată, sinceră, luminoasă: „Eşti atât de frumoasă încât e sigur / că mădularele tuturor bărbaţilor / care au trecut prin tine / miroseau a pajişti înflorite.” (Peronul nouă) Tributul cel mare se dă mai degrabă eros-ului decât thanatos-ului, chiar dacă - sau tocmai pentru că! - „…eu mă dau în vânt după oamenii care suferă. Care-şi / îngroapă sângele cum îngroapă ceasornicarul / o piesă de alamă perfectă în măruntaiele ceasului. // Mă dau în vânt după oamenii care suferă. După iubitorii / de câini cărora le mor câinii…”(Mă dau în vânt după oamenii care suferă).  – durere sublimată în cruzimea expunerii, o psihanaliză fără canapeaua lui freudiană. Femeia de totdeauna este privită cu candoare jucăuşă, nevinovată: „Orice sex de femeie privit, în patul meu sau aiurea, / e prilej de tandreţe. Îl văd cu ochii curaţi / ai călugăriţei care face prezervative crezând că sunt / saci de dormit pentru şoricei.” (Măceşi înfloriţi).

Esenţa jocului poetic al lui Adrian Suciu este surpriza imaginii expresive, încărcată de promisiunea unor iluminări care, desigur, întârzie, dar cheamă alte şi alte imagini, într-un puzzle care te poate convinge că „nu poţi lupta cu diavolul decât ţinându-l în trup / şi schimbându-i lenjeriile mereu.”

Virgil Diaconu – Secol

Cetăţeanul înamorat

Cu poezia lui Virgil Diaconu te afli la înălţimile liricii moderne. Aerul rarefiat al „locului” nu te rupe, însă, de atingerea grea a pământului, de concreteţea contactului cu lumea cea vie şi vioaie ce înconjoară inevitabil traiul cotidian. Toată mulţimea comentatoare a creaţiei poetului originar din Râmnicu Sărat şi locuitor al Piteştilor a subliniat cele două direcţii de interes evidente: atitudinea pro-activă social-politic şi refugiul în erotic. În antologia de care facem vorbire - Secol* - regăsim ambele componente bine reprezentate. Poemul ce dă titlul volumului (p. 26) e încărcat de o tristeţe încrâncenată, o revoltă ieşită din înăbuşire şi revărsată în pagină: „[…] Soldatul tânăr se întoarce de pe front / în haina de lemn a gloriei. / Încă unul amestecat cu morţii sub statuia Libertăţii! // Camerele de luat vederi fac publice lacrimile acelor de acasă. // Din limuzina de lux coboară condoleanţele prezidenţiale! // […] // Glorie, aşadar, patriei eterne! / Glorie imperiului de peste ocean, care ne trimite morţii acasă. / Glorie acestui pământ în care încolţesc morţi tineri! // Faceţi loc condoleanţelor prezidenţiale! / Faceţi loc tinerei democraţii / care-şi plimbă dragostea de patrie în jeepuri! [..]” Poetul este în ceartă cu cetatea, cu ipocrizia ipochimenilor căţăraţi în funcţii de conducere. „Nici nu trebuie să caut prea mult / strada viselor făcute ţăndări. / Ea este chiar aici, în inima patriei.” În acelaşi registru, poeme precum Patria mea, Pagina de istorie („Circul e-n toi. Şi dacă ai răbdare poţi vedea cum trece Istoria.”), Tânăra coaliţie, Poetul, sau Reciclarea viselor („Noul guvern nu mai îngăduie nimic. / Până şi visele au fost acuzate că strică liniştea publică, / somnul public. Ordinea stabilită de înalţii funcţionari. / De aceea, visele au fost date în urmărire generală. / Visele mele, în urmărire generală. / Ele vor fi prinse unul câte unul şi vor fi reciclate.”) Nu foarte diferită este simţirea poetului când se înclină în faţa erosului: „Încă o dată visele mele s-au trezit cu cuţitul în spate. // De la o vreme/ te iubesc pe clapele disperării numite Bach. / printre degete îmi luneci ca o apă. // Nici nu mai ştiu dacă suntem în lumea reală / sau în cea virtuală, dacă aceasta este mâna din vis / sau mâna la care te-ai tăiat în poemele mele de dragoste. / Mâna la care te-ai tăiat în gândurile mele de dragoste.” Şi de aici răzbate sentimentul  unei împliniri continuu nedepline - „Printre degete îmi luneci ca o apă” -, dar scena este, în zona încercărilor erosului, sensibil mai bogată imagistic, populată cu cete – stoluri, şatră, legiuni, nori, armate, falange – de vrăbii, în principal, dar şi coţofene, gaiţe, cârtiţe, furnici, şopârle, gâze diferite. „Ziua mea începe cu o zarvă de vrăbii. / În fiecare dimineaţă ele trag de pe mine leşul tristeţii / ce mă acoperă. // Eu voi pleca să cuceresc lumea cu o legiune de vrăbii. / Cu un singur poem. / Da, eu cu o singură vrabie mă lepăd de întuneric / ca de o haină veche.” (Dimineaţa). Gesturile retorice generoase se dezlănţuie în Cartea a II-a a antologiei, Jurnal Erotic, în care Lolita cireşelor stăpâneşte teritoriile în devălmăşie cu Poetul. E şi o nebunie a florilor - de cireş, de cais, violete, trandafiri -, a fructelor - piersica, zmeura, merele - şi coapse, pulpe, sâni din belşug! Femeia din poezia lui Virgil Diaconu pare a fi o fiinţă botticelliano-rubensiană, plină de nuri, puternică şi feromonizantă a mediului încărcat de o irezistibilă poftă de viaţă, de un delir carnivor. În general, este legată de lumea obişnuită, implicată în disperarea cotidiană: „Atât de singură pe bulevardul gloriei, / printre limuzinele şi jeepurile / care abia aşteaptă un semn de la tine. / Iată poezia pe bulevardul gloriei. Iată femeia carnivoră, încă nehotărâtă / printre portierele deschise ale limuzinelor!” În alte părţi, aparţine idealului romantic, „femeia din care beau apă pe furiş. / Femeia în care-mi voi îneca singurătatea.” Poetul se simte foarte bine aici, etalând bogate imagini obsedante ale iubitei/iubirii în diferite ipostaze existenţiale. „Dimineaţa începe cu mâinile tale.”; „Sânii tăi tăvăliţi prin iarba înaltă a clipei: / uneori o anticameră a Raiului. / Alteori o anticameră a morţii.”; „Sufletul tău îl deschid, / ca pe o cronică îl citesc.”; „Tu eşti scrisă într-o limbă necunoscută, / abia te descifrez.”; „Iubita mea doarme. / Ea se ghemuieşte în vis ca un fetus, / ea mă naşte în somn.”; „Ea este dezvelită chiar de trupul ei.”; „Ea este femeia intangibilă. / Printre degete îmi scapă ca nisipul.”; „Tu erai sprijinită de propria-ţi frumuseţe / ca de o pajură.”

Cea de-a treia direcţie din poezia dlui Virgil Diaconu este aceea a relaţiei cu divinitatea, adesea a concurenţei cu divinitatea. Chiar din Laudatio Domini (p. 13), „În turla de pe umeri se face noapte. / În turla unde îl aştept pe Domnul să vină.” Capul, ca o clopotniţă, este ocupat de predica Domnului, dar Poetul este în altă parte, este ocupat cu propria creaţie, cu alcătuirea propriei lumi, el instituie ordinea în lumea lucrurilor mărunte, o lume în care chiar Domnul este celebrat! Chemarea este despicătoare de ceruri. „Din pulberi stric către Tine! // Nici nu mai este loc în mine de strigătul meu, / strigătul meu este mai mare ca lumea.”; „Unde eşti, Doamne? / Singur în mijlocul lumii m-ai lăsat, / în mijlocul întunericului, singur.” Tonul psalmic şi delicat al unor astfel de compuneri poetice le face să fie dintre cele mai frumoase. Poetul, responsabil de cele ce sunt şi de cele ce se-ntâmplă, imploră,în acelaşi timp, înţelegere: „Doamne, ia Tu lumea din mâinile mele, / pentru o clipă, şi vezi ce faci. / Lasă-m singur. Am de iubit!” (Ispita). „Eu tocmai de aceea îţi trimit un cuvinţel de rugă, / Doamne, milostivule: scoate de la mine duhul cel rău / şi depărtează-l de la inima mea! / […] / Rogu-mă Ţie, Doamne, aşa să faci!” (Rugăciune).

Întâlnirea nopţii, întunericului, cu lumina, cu dimineaţa este teritoriul sensibil al poeziei dlui Virgil Diaconu. Modernă, graţioasă, mai mult mundană decât metafizică, confesiv-parabolică, dar şi protestatară, într-o continuă şi neliniştită definire de sine şi de lume, poezia aceasta nu se lasă [cu]prinsă dintr-odată într-o schemă de interpretare, semnificaţii secrete scapă ca nisipul printre degete, implicaţii misterioase subjugă cititorul dedicat.

* Editura Valman, Râmnicu Sărat, 2011

Dan Dănilă – Atlantida există*

     

  Poezia lui Dan Dănilă este poezia dintotdeauna, aceea nepieritoare, nedependentă de mode şi modele, asimilând realitatea de dincolo şi de dincoace de fiinţa perpetuu interogativă, neliniştită, vânând împlinirea veşnic de neatins, ca o stea ce se depărtează din pricina expansiunii universului. El nu este singur şi pe căi nebătute, căci nu se poate trece cu vederea marele talent de traducător, portofoliul său incluzând pe Rilke, Villon, Aichelburg, Seherg, Roth – de fapt, un fin comunicator de poezie, cu o interpretare convingătoare şi minim „trădătoare”.
       Demersul poetic al lui Dan Dănilă poate pleca dinspre existenţialistul Jean-Paul Sartre (din Huis clos, de exemplu): dacă „ceilalţi sunt infernul”, atunci paradisul este în mine -  deducţia e firească şi fertilă. Un existenţialism la fel de lucid, dar recuperând un alt umanism, mai cald şi mai trist: „Zilnic să tot aştepţi un noroc, vestea/ care îţi va schimba brusc toată viaţa./ Cum să tot arzi din tămâia luminii/ atât de departe de tainicul graal/ precum o vârstă repovestită atent/ într-un tablou triumfal. Dar nici măcar/ nu poţi ghici într-un asemenea destin/ încurcat ca un nod gordian, răbdarea/ e floare rară în orice grădină. Un pom/ etalând o ultimă frunză s-a sinucis/ fiindcă nu-l mai culegea nimeni, cu/ fiecare anotimp părea tot mai trist/ la capătul livezii.” (Întrebare). El este în lăuntrul neîncăpător, un călător căruia îi pasă că pleacă, dar nu poate poposi prea mult în preajma aceloraşi lucruri/locuri – „mi-am luat rădăcinile/ şi am pornit”, mărturiseşte în Pasager. Ceea ce acumulează şi păstrează este amprenta-amintire, memoria aromelor, luminii şi umbrelor, „vagi siluete”, „voci stinse”, „fotografiile scorojite” adunate într-un „Arhipelag al tristeţii, lins de valuri,/ muşcat de taifun, nepământ al bipezilor,/ vechi cuib părăsit.” (Pasager). E ceea ce poartă cu sine perpetuu, în orice singurătate l-ar găzdui. Sunt elementele din care-şi compune un Paradis, un spaţiu al nedependenţei de ceilalţi, al unei libertăţi visate, dar neatinse. Poetul  [din] Dan Dănilă nu este liber, este „eliberabil”, iar încercările spre a atinge starea înseamnă abateri înspre naturi sălbatice, virgine: „Mă aplec să culeg şi afinele/ dispar ca prin minune, visez/ că iarăşi sunt prins la furat dude/ cu buzele negre şi totuşi râd/ din copilăria mea temerară./ Sus e creanga cea mai bogată,/ doar eu şi graurii vom adormi sătui./ Când mi se face sete, din adânc/ răsună voci, prietenii iar mi-i aud/ şi brusc trezit, pălesc ca o frunză./ Ştiu de unde vine dulceaţa, dar/ de unde foşnetul acesta ciudat?/ Din toate fotografiile scorojite/ deschid ochii mirat. Aş putea refuza/ să mai cobor vreodată printre voi/ uşor visător, pe un fir de mătase/ din această dulce livadă.” (La cules). Evident, căutarea vârstei copilăriei, inocenţei irecuperabile este un surogat, o nevinovată minciună, pentru că, „Există întotdeauna un motiv să disperi”.
         Odată pe an, Dan Dănilă pleacă de la Loenberg, lângă Stuttgart, locul „exilului” său, şi vine la Sibiu, la rădăcinile pe care le-a părăsit în 1990. Iată o poveste a acestei călătorii rituale, aproape o re-iniţiere în Misterii secrete: „Nici nu mai ştiu ce caut când ies/ o dată pe an din vechiul labirint/ cu firul în mână, aproape orb./ Măsor înălţimea soarelui, apoi cânt/ obligatoriul imn la naiul din trestie/ şi mă întorc în măruntaiele pământului/ cald ca un taur sătul, adormit lângă iesle./ Nici deasupra, nici jos n-am stăpâni./ Nimeni nu mă aşteaptă, nu sunt voci/ care ar încerca măcar să mă oprească./ Oamenii poartă un fel de scoici negre/ pe ochi de parcă lumina le provoacă/ durere. Firul e plin de noduri, Ariadna/ nu se mai vede, templele s-au prăbuşit./ în piaţa însorită, invadată de porumbei,/ un zeu desculţ vinde bilete verzui/ chiar în fata muzeului de artă.” (Labirint)
       Aşa este, Poete, „Singurătatea îşi scrie legile ei/ orice ai face te poartă de mână,/ aproape servilă îţi arată deşertul,/ domeniile ei fără sfârşit. (Astfel).
        * Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011