Dan Şalapa - PASAJ

 

Savorile nepătrunsului

 

Recunoaştem şi de această dată retorica şalapiană dintotdeauna, aceea care îl implică pe cititor, îl cheamă să participe la spectacolul viziunii sale despre realitate, o viziune critică, analitică, adesea ludică, incluzând «derapajele» metaforice care dau sens, care provoacă la privire atentă, scormonitoare asupra sinelui. „Polisemia şi deschiderea interpretativă a poeziei este cheia nemuririi sale, textul este viu pentru că se luptă constant cu imaginaţia cititorului, sau mai bine zis, ciocnirea imaginaţiei cititorului cu textul poetic (cu lovirea scânteilor şi degajarea căldurii) este poezia.” – citim în Despre poezia lui Joseph Brodsky, de Michail Crepe. Aserţiunea, valabilă la modul general, se aplică perfect cărţii de faţă, asemănările cu arta poetului rus în materie de viziune poetică fiind lesne detectabile, mai cu seamă privind semnele de existenţialism sartrian ori proustian şi cufundarea în singurătate şi dezorientare, precum în brodskiana Parte de vorbire [Часть речи] («sunt prietenul fidel al nimănui»).

 Cartea Pasajul este, ca arhitectură lirică, o subterană, e dedat înlăuntrului, încărcat de ficţiunea chemării în apărare a izolării: „Am tot mai des senzaţia/ Că aş putea muri doar pe jumătate,/ Că uşa vecinilor/ Seamănă tot mai mult/ Cu o intrare în singurătate”. Autostrada interioară are două benzi, „Spaţiul - inima,/ Şi timpul - gândul”, care fac împreună posibil erosul, ca esenţă a vieţii, dar şi ca act ratat, în sens freudian (Fehlleistung); „Am nevoie de tine/ Ca de pluralul termenului «singur»”, spune poetul, ceea ce s-ar traduce prin ideea că benzile sunt separate deplin, nu comunică, nu se pot întâlni decât, poate, la infinit. Inima şi Gândul se vor două singurătăţi visându-se doar, împreună. Pot imagina întâlniri de îndrăgostiţi „Singuri pe o insulă pustie/ [...]//Goi, aici, pe ţărmul acesta fierbinte”, pot imagina întrepătrunderi, „Veneai la mine,/ Dar erai în mine/ De dinainte de a pleca spre mine”, căci „poezia/ Nu poate plânge/ Dacă există în mine/ Locuindu-te şi pe tine”. Suntem în propria singurătate, noi înşine, pentru că suntem împreună, pare a spune, în fond, poetul, în timp ce imaginarul poetic surprinde, şi de această dată, tabloul realului şi îl modifică spre a-l face accesibil. Cu adevărat, el ridică imn acestui real, dezvăluindu-i sensuri altfel greu vizibile, existenţa umană fiind mult mai bogată, mai complexă decât pare la o privire superficială, precum în cazul soldatului care „Murea şi nici nu ştia că moare //[...]// învia în fiecare zi,/ Odată cu primul cântat al cocoşilor”. E nevoie de un echilibru, toate sunt legate în universul vizibil şi în cel invizibil, la care Dan Şalapa caută acces: „Nu râde/ Dacă nu ai învăţat mai întâi,/ Să usuci obrazul/ Pe care va poposi lacrima/ Până să ajungă suferinţă”, adică nimeni nu se poate bucura dacă nu ştie ce este durerea lăuntrică. Înţelepţirea pe care o invocă şi aici pune amprentă puternică asupra întregii creaţii şalapiene: „Uneori, gândurile/ Sunt mai puternice decât noi,/ Dar numai atunci,/ Suntem şi noi, puternici.” Sau: „De câte ori eşti suspendat,/ Gândeşte-te ce este deasupra,/ Ce este dedesubt.” Sentinţele sale sunt foarte potrivite cu materia exemplelor extrase din acaparanta existenţă cotidiană.

 De aici, până la recursul la materia tentantă a visului este un pas foarte mic şi necesar. Şi nu este un refugiu, ci este (re)cunoaştere a misterului existenţei în cele mai ascunse aspecte ale sale: „Vino, somn,/ Sunt atât de treaz/ Că aş putea să stau de strajă/ La tot nesomnul lumii”. Uneori îşi caută sinele în preajma unor cunoscute direcţii poetice devenite clasice, de exemplu rilkeene (poate tot pe direcţia acelei «extemporal savor» a lui Brodsky, admirator şi cunoscător al lui Rilke prin intermediul Ţvetaevei), în Psalmul fricii definitive: „Ce-am să mă fac, eu, Doamne,/ Şi fără somn în somnul veşnic,/ Şi fără cal în fuga după timpul/ Ieşit, fugit, scăpat din frâiele vederii?” Postmodernitatea actuală, cu textualismul său, nu putea fi evitată, desigur, cititorul de azi aşteaptă astfel de provocări şi poetul îi face pe plac. Într-o lume tot mai nesigură, spaima este o constantă a poeziei propuse în cartea aceasta, spaima că nimeni nu este pregătit pentru acea inevitabilă plecare definitivă. Reproşul este adresat aceleiaşi divinităţi: „N-ai inventat, o, Doamne, încă,/ Acea ţărână fermecată pe deplin!”

 Erosul este, fireşte, însoţit de thanatos, nu se putea evita vecinătatea, mai ales într-o alcătuire dedată analizei acribioase a trăirilor în preajma ambilor eroii principali ai lumii moderne, la o agape continuă şi dominantă. Nimic nu a mai rămas din eleftheria i thanatos ale secolului al nouăsprezecelea.  Nu e vremea niciunei lupte. Dan Şalapa a găsit soluţia şi ne-o oferă: „Iubito,/ Te întreb doar atât:/ Ca să poţi iubi,/ Trebuie mai întâi să mori/[...]// Poţi să-ţi imaginezi?/ Dacă, da, imaginaţia/ E mai puternică/ Decât moartea,/ Iar dacă iubirea/ E o secvenţă a acesteia,/ Vindecă-te de ele,/ Imaginându-ţi-le/ Îndrăgostite una de alta.” În această situaţie, poetul devine generos: „E mai bine, crede-mă, să nu ştii nimic,/ Despre cât de mult te-am iubit”.

Dragostea dintâi şi dintotdeauna iese la suprafaţă: „Poezia mi-a scăpat azi-dimineaţă/ peste balustrada balconului,/ [...]// M-a durut şi pe mine şi pe ea”. Împreună cu poezia, doar, poetul, care este numai „mijlocul de existenţă al limbajului”, se poate defini: „Eu sunt un trist/ Fundamental vesel,/ Alteori,/ Sunt un vesel/ Fundamental trist.” De admirat, în toată cartea, savorile nepătrunsului. Şi, astfel, cu versurile sale, ne poate cuceri, căci, ca să ne întoarcem la acelaşi Michail Crepe, „Răspunsul la întrebarea «Cum scrieţi poezie?» este la fel de dificilă pentru un poet ca întrebarea «Cum cânţi?» pentru tenor. Nu există un răspuns mai bun decât «Am o voce» sau «Cred că este de la Dumnezeu», pentru că harul poate fi dezvoltat, dar nu poate fi învăţat.”