Octavian Mihalcea – Hipnotice

 Reflecţia ca provocare

Iată un autor care îşi creează cititorul, îl supune şi îl conduce după voia sa, pe căile indicate de el! Singura imposibilitate pentru acesta este să se elibereze, odată intrat în jocul acaparant al poeziei lui Octavian Mihalcea. Implicat în desfăşurarea textului, receptorul nu are decât a urma căile impuse de autor, a se desfăşura pe sine înlăuntrul naraţiunii, un spectator-actor, voce/glas multiplu, vorbindu-şi sieşi, vorbind unui celălalt şi vorbind nimănui sau tuturor, ca personaj imaginat. Nu are cum rezista tentaţiei: „dacă te aşezi vei vedea lumi/ întinse între puncte care unesc/ prea repede noapte cu dimineaţa”. Eliptica formulărilor augmentează provocarea, sunt „Călătoriile dansului”, în care „cuvintele schimbă textul/ totul se vrea ştiut/ încerci multe voci/ fantezii curgătoare/ mereu cadouri/ evident ceva foarte personal”. Parcă se şi văd dervişii rotindu-se şi scandând Mevlana, cea care uneşte mintea, sufletul şi corpul şi le aduce în armonie. „Puterea/ numai a noastră/ trebuie/ să ne salveze// pentru că am plutit/ în preajma nisipului liber/ pentru că mările/ erau mai tandre// […]”. Odată „porţile deschise ale anesteziei”, „Parcă orice tuşă/ sparge zidul// toţi vom fi afară/ ceasurile cad/ eşti transparent/ am uitat că te-ai dus/ în locul meu/ putere încolţită// tot ce urmează mă va atrage”. Poemele lui Octavian Mihalcea par a se revendica de la mişcarea pe care Grierson o numea a „poeziei metafizice”. O analiză a lui T.S. Eliot remarcă despre această şcoală: „că în loc de simpla explicitare a conţinutului unei comparaţii, avem o tratare prin rapide asocieri de idei, care reclamă o mare sprinteneală de gândire din partea cititorului.” Referirea lui Eliot la John Donne („O brăţară de păr strălucitor în jurul osului,”) & comp. ne lămureşte şi cu trimiterea poetului de faţă din poemul intitulat Paşii lui Delvaux: „schelet descoperit/ când răsărea soarele/ s-a răzbunat soarele// cine mă ştie/ mă va şti/ mereu aici// obrazul alb/ ameninţă/ zidire la marginea/ prăpastiei/ odată cu paşii/ lui Delvaux”, adică la părul Venerei – o podoaba vegetală! – din tabloul „L'Appel de la Nuit” al suprarealistului belgian. Toată cartea este, de fapt, o construcţie metafizică, rapidele şi surprinzătoarele asocieri de idei venind, totuşi, nu chiar de la poetul intelectual John Donne, ci de mai aproape, de la reflexivii victorieni Alfred Tennysson („Moved earth and heaven, that which we are, we are”) sau Robert Browning („God's in His heaven –/ All's right with the world!”). „O teorie filosofică ce a pătruns în poezie e inatacabilă, pentru că adevărul sau falsitatea ei nu mai contează, iar adevărul ei poetic este dovedit” – afirmă, pe bună dreptate, T.S. Eliot şi subliniază că „poeţii civilizaţiei noastre, aşa cum e ea acum, sunt siliţi să fie poeţi dificili”. Este Octavian Mihalcea un poet dificil? Cu siguranţă, nu este un poet comod. Este un poet provocator. Adesea, violenţa imaginilor provoacă durere, dar de aici se şi hrăneşte reflecţia, din suferinţă, din forţarea limitelor: „inflamarea venelor/ de sus/ scoici/ ale dezgropării// racul se întoarce mereu/ din galaxia acoladei/ tălpile ude nu se feresc/ de plăcerea săgeţii/ nu e nimeni aşa adorat// totuşi ajungi mereu acolo/ înotător spre capătul oprit”. 

Carte din 2022, ilustrată excelent de Alex Ivanov, Hipnotice, rezistă timpului pentru că este destinată re-lecturii, „rafinamentul deschide/ cele mai stranii oglinzi/ deasupra mărilor apropiate/ din dragoste dragoste brună/ cinstind seducţia celor/ ce nu se văd”. Hipnotice este (încă) o oglindă în care locuieşte Octavian Mihalcea şi în care îşi invită (şi întemniţează) cititorii. Sejur plăcut!