Mircea Teculescu – Costumul gol la astronautului

 

Despre golul deplin

Şi de această dată, poetul nostru dă seama de avatarurile sufletului în călătoria, adesea iniţiatică, prin lumea spiritului şi aceea a materiei, inclusiv cunoscuta contemplaţie reflexivă despre care am scris altădată, ca o constantă a poeziei sale. Sinele în conflict cu, dar şi-n căutarea eului intim, a esenţei fiinţei. Cartea se află, în parte, sub semnul (magia?) lui 9 (nouă), în prima secţiune zilele inimilor sunt nouă, în ultima secţiune paşi prin clarobscurul oraş tot nouă. Nouă graţii, nouă muze, nouă virtuţi ale lui Budha (Araham – perfect şi vrednic de omagii, Samma-Sambuddho – omniscient, Vijja-Carana-Sampanno – înzestrat cu viziune clară şi conduită ireproşabilă, Sugato – desăvârşit în fapte şi vorbire, Lokavidu – înţelept şi cunoscător al lumii, Annutarro Purisa Damma-Sarathi – instructor fără de pereche a celor neîmblânziţi, Sattha Deva-Manussanam – învăţător al oamenilor şi al zeilor, Buddho – cel iluminat ce arată calea către iluminare, Bhagavathi – binecuvântat), nouă fructe ale Spiritului Divin (Fidelitate, Autocontrol, Răbdare, Bunătate, Blândeţe, Bucurie, Bunătate, Pace, Dragoste) – tot atâtea tentaţii de interpretare printr-o grilă anume. Dar poate cea mai potrivită cale de descifrare este aceea a combinatei Euterpe-Erato-Polyhymnia, autostradă potrivită complexităţii artei poetice teculesciene. Erato ar putea fi responsabilă pentru secţiunea de deschidere, nouă poeme de dragoste mai degrabă romantică, chiar dacă pare că „jocul patimilor a trecut”, „grija magică dinaintea primei/ atingeri – o vrajă a netimpului” rezistă, nu doar cu mirt şi trandafiri încoronată, ci cu „maci care ard”, „flori sălbatice, florile câmpului drag”, fluturi, „ea stă acum în noaptea ce zace cu faţa în sus -/ un grăunte al materiei ce-şi schimbă singură forma”, vine apoi inevitabila cădere: „uite ce faci, pământ al tristeţii,/ uite, caut iar pe mine urmele nisipului -/ prin aerul de mai ieri, cel vechi,/ pâlpâie ziua, îndepărtată şi nesigură […]”. Melancolia este suprem dominantă, „arunc o piatră albă care/ învie luciul tăcut la apei,// durerea ei, purtată de valuri/ ce nu-i vor mai da drumul// niciodată”, nu există cale de întoarcere a nisipului din clepsidră, există un singur sens al trecerii Clipei.

Secţiune a doua, preschimbată-i haina sufletului meu, are mai accentuată dimensiunea strict spirituală, metafora domină chiar atunci când „din robinet curge realitatea/ şi-mi spală visele rămase pe faţă -/ […]/ când lumânările din biserică încep/ şi cresc, în trupuri se preschimbă.” Suntem şi prin prejma lăcaşelor de cult, „afară plouă/ probabil că Dumnezeu voia să cureţe/ de murdărie oraşul, să îl umple cu flori.” Un spaţiu urban, în care „o lume trece prin dreptul alteia -/ lumea mea prin dreptul lumii tale -/ şi nici măcar nu se ating!”, în care „stăm izolaţi, ascunşi de gropile zilei într-o/ încăpere se s-a închis cu o uşă albă şi grea”, „cartiere întregi, un perimetru al perseverenţei/ din care să nu se poată evada nici măcar în vis// dar mai întâi aşteptăm, Doamne, să ne spui/ unde am putea depozita iluziile celorlalţi…” Pare un spectacol al neîmplinirii, al absenţei speranţei, al apăsării rutinei din care sufletul se vrea eliberat, destul de dificil, dacă nu imposibil, atâta vreme cât „întunericul este cel care locuieşte în fiecare/ şi puţini găsesc calea de a-şi da foc/ ca să-l alunge// […]// fiecare, singurul de care nu se poate depărta,/ îşi ia viaţa şi umblă”. Ambiguitatea zicerii, aici şi în alte locuri, permite adaptarea lectorului la emoţia potrivită sieşi; el poate locui mai lesne în spaţiul liric generos creat de autor. Finalul secţiuni se vrea elegiac, „o procesiune retro a zodiilor amestecate, cu/ bărbaţi şi femei preocupaţi de aceleaşi lucruri// ca acum mii de ani, nu există scăpare decât/ în tăcerea concentrată, în care tu te ascunzi”.

A treia secţiune, nu mă atinge, nu mi vorbi, reia tema anterioară, „încă nu am transcris/ tot ceea ce mă apără/ de roua ce vrea/ mereu să-mi ajungă pe chip.// din ecou vine sânge,/ în fiecare, încet, creşte moartea”. Cumva mai profundă e privirea spre sine, spre trecutul ale cărui semnificaţii încă mai trebuie dezvăluite, chiar dacă „un copil taie cu lama paginile unei cărţi;// […]// pentru că îi este tare frică de cuvinte”. Avem ca bonus o disecţie, cu descrierea organelor interne, după ce „astăzi, la trezire,/ mi-am îmbrăcat trupul pe dos,/ ca moartea să nu mă mai bântuie.”, însă, apoi, ni se dezvăluie adevărul: „sunt copacul în crengile căruia/ când şi când,/ se iscă o durere, o dizarmonie/ care se desprinde din trunchi/ şi vălureşte peste tot ascunsă,/ în timp ce trupurile celorlalţi,/ grauri nehotărâţi,/ se mişcă în tăcere/ prin jurul meu/ apoi, dintr-odată, încep să zboare”. Trupul este cel care suferă tot felul de atacuri, de prefaceri, metamorfoze, se transformă „într-o mare, cu/ peşti microscopici ce treceau iuţi prin inimă”, „cenuşa vulcanului/ de odinioară/ îmi intră prin piele,/ îmi ajunge în vene,/ mă solidific din interior”, dezcarnări şi reîncarnări de neocolit, atâta vreme cât „nu am de unde să iau altă lume”. Secţiunea se-ncheie tot elegiac, în peisaj urban, o rază de speranţă, o iluzie, într-„un adăpost între ai cărui pereţi voi sta nemişcat -// şi neatins, neizbit de nimic, o să-mi văd viitorul”.

Cei nouă paşi prin clarobscurul oraş încheie călătoria uneia din formele trupului rămasă în urmă, „ca un costum gol de astronaut”. Lăuntrul se mai revarsă încă asupra lumii exterioare – „în timp ce dorm mi se destramă trupul” –, o îmbracă, o îmbogăţeşte, o dăruieşte cu ritmuri noi – „priveşte inima mea, aflată cu tine, departe/ cum nemişcată stă ea, cum roşul ascuns e, de moarte” –, toate poemele de aici, unele distihuri, altele catrene, au şi rimă, până la ultimul pas, o ars poetica: „sunt drumul, călătorul şi timpul,/ întunericul, lumina, răstimpul/ în care umbrele se nasc şi dispar/ tipar ce înlocuieşte-un tipar”. Aşadar, nimic nou, doar o revenire la acelaşi şi acelaşi gol deplin.

Virând cu îndemânare dinspre Erato spre Budha Sugato Lokavidu, Mircea Teculescu dă seama şi de astă dată de harul său hrănit cu îndestulare la izvorul tămăduitor al Poeziei. Spre încântarea cititorului iubitor de frumos.

Horia Gârbea - de 12 lei iarbă

 

to be or not to be

Ca un magister ludi care se respectă, Horia Gârbea face, în această carte de poezie (de 12 lei iarbă, Neuma, Apahida, 2023), să iasă la iveală rolul de nature lover şi de god lover. Deloc idilic, însă, ci angajat, reflexiv. Aşa cum se dezvăluia a fi şi în Amintiri cu poduri, din 2021. Cele trei secţiuni – unelte de scris, amintire şi uitare, despre cer – stau sub semnul întrebării shakespeariene – a fi sau nu fi. Un fel de Pisica lui Schrödinger, desigur. Motoul din Macbeth al volumului nu poate fi deloc o întâmplare. Nici finalul poemului titular: „să nu îmi/ puneţi deasupra/ o lespede cenuşie/ pe care să scrieţi/ un vers îndoielnic/ ci să plantaţi iarbă verde/ toate pisicile/ din împrejurimi/ sunt invitate să vină/ şi să pască pe gratis”. Construcţia lirică a lui Horia Gârbea este, ca întotdeauna, foarte precisă şi totul are o semnificaţie anume. Nu le vom dezvălui pe toate, ci doar pe acelea care ni s-ai relevat mai lesne.

Secţiunea unelte de scris este o carte de învăţătură. Aflăm că „oameni trişti îi întristează pe poeţi”; că poeţii „când se plimbă/ cu o fată îi spun versurile lor/ şi dacă sunt bune ea le ţine minte”; că „eu nu sunt poetul oraşului/ primăria nu are bani/ ca să ţină un poet al oraşului/ şi de aceea eu mă răzbun/ scriind despre oameni/ şi despre case/ care n-au existat/ şi nu vor exista niciodată”. Sunt aici şi artes poeticae, dar şi parabole despre existenţa şi esenţa umană, despre destin – a se vedea poemul metoda, în care „o sută de bărbaţi puternici” încercă să ridice o secure „lăsată de zei” pe o lespede mare de piatră; bărbatul 101 trage la o parte lespedea şi „securea a rămas/ neclintită în aer strălucind în soare/ mai frumos ca oricînd”. Trimiterea spre povestea regelui Arthur este interesantă. Multe poeme par a aparţine unui psalmist – vezi transplant, bumerang ori nopţi şi ploi – „sub zăpadă încolţeşte grîul/ sub grîu/ straturile de scrum ale măreţiei” – ceea ce îi vine foarte bine autorului. 

Deloc surprinzător, aşadar, că în secţiunea a doua, amintire şi uitare, regăsim atmosfera din deşertăciunea deşertăciunilor: „acela care ţine minte/ note şi litere/ le va pierde cândva/ cum pier stropii de brumă/ pe frunza gherghinului”, un alt fel de a vorbi despre absenţa inocenţei, gherghinul (păducelul) fiind simbol al belşugului şi fericirii pentru miri, odată cu pierderea fecioriei. Eclesiastul zice: „m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare.” (2.11) În acelaşi sens, continuă analiza propriilor trăiri distopice, reale ori imaginate, „umbrele mele/ nu-mi seamănă/ nu le recunosc/ atunci cînd le văd/ pe ziduri sau pe trotuare”, ale propriilor căutări ale sinelui, ale începuturilor uitate, descoperindu-ne adevărul creaţiei: „cu orice epavă/ poţi cuceri poezia/ mai uşor decît cu un iaht/ orice zid ruinat/ te ajută să înţelegi/ rădăcinile timpului”. Adevărul creaţiei şi cel al Creaţiei, care este Dragostea, ne convinge lesne poetul, este singura care supravieţuieşte „odată cu tine”, odată cu învierea inevitabilă, trimitere evidentă la Samsara budistă. Sunt frumoase pagini rezervate nostalgiilor, amintirii şi regretului neîmplinirilor – „eram tânăr/ în acea zi depărtată/ când mă plimbam cu cezar/ pe strada silvestru/ atunci iaşiul era pentru mine/ o metropolă depărtată/[…] //cînd am ajuns la iaşi/ cezar era de cealaltă parte a cerului/[…]”. Este aici despre Cezar Ivănescu, sunt apoi strofe despre ploieşteanul Nino Stratan, în care apar şi Virgil Mazilescu, şi Nichita, („spune-le că scriem/ ca să-nvingem ursita”), Brumaru, alţi şi alţi poeţi dragi dispăruţi, „eu te aştept/ şi în orice condiţii/ o să bem o bere/ la tanti miţi// dacă nu poţi ajunge/ nu-ţi face probleme/ vin eu/ după cîtăva vreme”. Este remarcabilă seninătatea cu care adună laolaltă realitatea crudă a unei inevitabile dispariţii cu sentimentul de apartenenţă la o lume care nu va dispărea nicicând, aceea a artei, a creaţiei, a nemuritorilor scriitori dăruiţi cu har de către Cel de Sus. De asemenea, sunt poeme de o cuceritoare frumuseţe şi din pricina muzicalităţii şi a expresivităţii poetice, dar mai cu seamă subtilei trimiteri către avatarele destinului uman (v. scara).

Era de aşteptat ca secţiunea a treia, despre cer, să păstreze tonul profund al scripturilor, chiar se deschide cu un dialog cu îngerul, al cărui singur rost se dovedeşte a fi de a însoţi, a fi cu tine mereu, chiar, ori mai cu seamă, în vis – „trebuie să adorm/ o clipă măcar/ şi trecerea îngerului/ va fi ca un sigiliu/ peste versul/ pe care îl voi visa”. Îl iubeşti şi-ţi cere o lacrimă. El poate fi Vocea care te întreabă dacă suferi, da, suferi că te simţi singur, dar nu eşti singur cu adevărat, că vrei totul acum… Toate poemele de aici sunt cu şi despre înger, cu şi despre cer: „dragii mei/ voi încă nu aţi înţeles/ cerul este făcut pentru plăcere/ e desfătarea privirii// şi dacă pe el/ va trece şi un înger/ plăcerea va fi încă mai mare”. Esenţa este, totuşi, darul scrierii lirice, de acesta nu se poate despărţi niciodată: „mă simt un scrib/ uitat într-o piramidă/ şi aştept să se despice tavanul/ şi să intre lumina”. Lumina este Îngerul. 

Gabriel Alexe - Esenţa maşinii

 O geometrie erotică

Evident, o carte cu poezii despre steroizi, un excelent manual de întrebuinţare este cartea lui Gabriel Alexe (Esenţa maşinii, PIM, Iaşi, 2023), din această pricină a şi făcut, poate, obiectul unuia dintre Marile Premii ale Festivalului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, octombrie 2024. 

Lectura ei te învaţă pas cu pas cum să abordezi mecanica amorului. Astfel, poemul care şi dă titlul cărţii te pune mai întâi în temă cu abordarea preludiului, care este, de fapt, „o simplă chestiune ce ţine de fiziologia rutinei/ în momentul palpării orice componentă palpabilă/ pune în funcţiune mecanismul primului impuls/ finalul e cauza unui şir lung de înşurubări”. Urmează prima mişcare – „Am desfăcut mai întâi piuliţele fără de care/ nu-mi sar capacele” –, este „o simplă chestiune ce ţine de anatomia inimii/ […]/ mecanismul intră în funcţiune apropiindu-se de esenţă/ finalul e cauza imprevizibilă a unui şir lung de trepidaţii” şi a doua mişcare – „Am uns piuliţa înfiletez şurubul fără şaibă/ […]/ orice subansamblu devine un ansamblu perfect/ dacă mecanismul funcţionează la prima cheie” –, aşadar, „acum fac diagrama mişcării (start up!)” Putem trece la practică, de aici încolo se înşiruie experienţele specifice întâlnirilor cu maşina şi descoperirea continuă, repetată a esenţei ei. Metaforele curg fără întrerupere, asta este o chestiune cu care poetul de faţă ne-a obişnuit demult, este obligatorie o concentrare a lecturii asupra semnificaţiilor fiecărei expresii, lesne poţi pierde şirul, poţi rătăci calea spre adevăr, care chiar nu este deloc ambiguu, doar bine ascuns dincolo de cuvinte. Se poate cita din destul spre a demonstra excelenţa profund lirică a artei poetice caracteristică autorului, îndemânarea de a spune adevărul crud fără să-l rostească, de a sugera până la amănunt imaginea unei acţiuni eminamente corporale, dar şi încărcată de puternice energii emoţionale. Nimic nu este în afara trăirilor intime ale unei sensibilităţi (nu sensiblerii!) profunde şi înfloritoare. Pentru Mercedessa, de exemplu, „Noaptea vibrează în plexul solar/ de la ombilic mai jos/ tot mai jos./ […]/ pur şi simplu îţi imaginezi cum te întinzi cât ţi-e lutul/ iar egourile noastre se vor prăbuşi ca doi electroni/ în acelaşi nucleu.” Evadarea împreună cu Mercedessa este diferită de iniţierea din Virgo: „Să-mi spui când să tac/ vorbele mele aruncate în dulap/ haine în care te-am îmbrăcat/ acum nu-ţi mai vin// te dezbrac!” Dezbrăcarea de vorbe – tăcerea, adică – este eliberare de oprelişti – „pielea ta ţine loc de papir/ te gâdil viril ca un satir”. În La femme de mon ami, lucrurile par a scăpa de sub control, dar este numai o impresie, pentru că sugestia te conduce lesne spre realizarea celor mai înalte profunzimi ale actului chiar în cabinetul psihologului; deja partenerii evadează în cuvinte, exclamaţii din diferite limbi – „of course my dear! please shut up”, „Meine Gott Mein Gott ce uşor ai pătruns!”, „harasho hatasho! piriot rebiata! ura! ura!” –, pierd contactul cu o realitate anostă, în care „pluteam absent prin parcul cu ananaşi în floare” şi „sânii adolescentelor jucau şotron”. Dar se poate şi altfel, mai complicat, ca în excelentul poem Doctorul pacient, unde „pulsul grăbit deschide prematur uşa blindată/ […]/ lungită pe spate sunteţi întruparea conştiinţei de sine!/ închideţi ochii şi respiraţi adââânc:/ pranayama vă face femeie fatală!”. Autorul rezistă eroic tentaţiei de a trimite spre Kama Sutra şi recurge la aspecte mult mai subtile. Sugestia vine, astfel, dinspre Bhagavad Gītā (versetul 4.29) ori Yoga Sutra a lui Patanjali (versetul 2.29) – pranayama, adică «transa indusă prin oprirea în totalitate a respiraţiei - kumbhak» –, ceea indică o mare adâncire a hăului simţurilor în care cei doi parteneri înamoraţi se scufundă deliberat, robi ai unei posibile minunate iluminări: „atingeţi note sublime când strecor stetoscopul/ şi primesc un semnal de la organul dumneavoastră vital!/ prin sărut organele nu mă mint/ îmi răspund ca şi cum nu aveţi trupul mut/ şi asta pentru că sunteţi ceea ce sunt!” 

Neobosit, poetul de faţă creează mereu şi mereu alte şi alte situaţii în peisaje şi locuri dintre cel mai diverse, care şi pun amprentă de neşters asupra simţurilor: „Îmi place cum vibrezi în stil vienez”, „am rămas singuri pe balconul vilei/ după ce ţi-ai fugărit musafirii”, „De la o vreme ne întâlnim ca ingredientele/ în supa de post.”, „În parc pe banca tăbăcită/ privesc albastrul printr-un cârd de ciori.”, „Stăteam duşi cu pluta pe ghiol la taifas ca muierile-n Mall”… Remarcabilă este varietatea metaforică de o mare sugestivitate, pe alocuri de copilăroasă delicateţe, de multe ori ritmată şi rimată aparent accidental şi cu atât mai epustuflantă pentru oricare cititor: „morfina unui sărut îi producea anestezie totală”, „un fluture năuc s-a izbit de năsuc (zvâc!)/ amprenta iubirii – polen peste pleoapă”, „mânca-ţi-aş crupa de iapă nărăvaşă/ ce mortal te răzbuni pe cravaşă!”, „Într-un vertij languros din coada ochiului fac un lasou/ şi agăţ privirea virgină de la masa vecină.// îmi fac de cap şi damei pe plac:/ mă prefac în şampanie franţuzească şi o pătrund/ ca o bulă de acid în angoasă.” 

Ceea ce lipseşte acestei poezii este privirea superficială, uşuratică asupra iubirii. Plictisul. Din fericire. Nimic, nici un cuvânt care să nu fie, împreună cu vecinele sale, cu sens, cu trimitere spre emoţii din sfera spirituală; desigur, nu direct, impus, şi cu subtile sugestii din sfera lirismului de care este în stare doar un obişnuit cu ordinea subtilă, cu regulile stricte ale matematicilor (Gabriel Alexe este profesor de matematică, în viaţa sa cotidiană!). Toate poemele sunt şi imnuri închinate corpului fizic, frumuseţii naturale a creaţiei fiinţei umane: „ţi-s sânii molipsiţi de ireal/ din vraja lor alunec lin spre pulpe/ […]// de frica morţii sinele-a-nviat./ deasupra respiraţia vânează/ nori de parfum ectoplasmatici./ […]”; „Ţi-am spus iubito şi între noi va rămâne/ poemul entropic al trupului meu/ până şi aerul mă ţine în braţe/ când zugrăvesc cu polen sânul tău.// sunt poemul tentant prelins derutant/ larvă de verb printre buze.”

Referinţele livreşti înalţă nivelul discursului poetic, autorul nu scrie pentru analfabeţi funcţional, ci pentru aceia dintre semenii săi care îşi trăiesc viaţa având conştiinţa transcendentului care-i locuieşte inevitabil. Preaplinul iubirii străbate întreaga arhitectură a cărţii, lungul poem final, Postmodernism de avarie, vocativ şi oarecum epic, dă seama de jocul multiplu al sensurilor, al ritmurilor inculcate în cuvinte, de răsfăţul în care ne-a înfăşurat cu cele nici o sută de pagini cu poezie.

Cristian Boroş – Poeziile unui cântăreţ de strană

 

    Iată o carte foarte specială (editura Eugraf, Bucureşti, 2021), care oferă, cu mijloace ale poeziei lirice, câteva descifrări ale unor coduri din lumea vieţii ecleziastice, din fericire însoţite de un glosar. Substanţa este eminamente spirituală, ţine de ritmuri străvechi ale expresiei neapărat cantabile în interiorul templului, este din aria rugăciunii către divinitate: „ritm, suflare şi cuvânt/ şi melismatică pace,/ rugăciunii scump veşmânt/ şi leac scăderilor noastre eşti deplin,/ dumnezeiască psalmodiere,/ dându-ne vindecătoarea ta mângâiere/ […]” [melismă - ornament în muzica vocală cuprinzând pe o singură silabă mai multe sunete alăturate unui sunet principal; coloratură]. Ritmul este regula strictă, cum, de altfel, este în orice întreprindere poeticească, fiind el reproducerea vibraţiei divine a universului, sursă esenţială a emoţiei profunde. Cristian Boroş reuşeşte pe deplin să ne „subjuge” sufletul, să ne cucerească, ştiind să folosească harul cu care este înzestrat spre încântarea cititorului. Lectura se face obligatoriu, vrând-nevrând, prin intermediul unor metafore sonore ce ţin de gramatica neumelor psaltice, de ritmurile curgătoare care, mie, îmi amintesc de cântările imnice vechi siriace: „ştii, Doamne, că atunci când cânt/ pe limbă simt tălpi ca de picioare/ cu riduri aspre şi adânci/ ale cuvintelor pe care/ doar le rostesc şi nu le cânt/ şi nu le-mbrac pe fiecare/ într-o cămaşă ca de in,/ dar purpurie la culoare/ ce se desface fără pliu/ din locul de unde răsare/ întrepătrunsă de cuvânt/ iubire-ascuns în mirare/ că-n mine mi se ţese-un cânt?”. Semnificativă este iniţiativa de ne oferi, în deschiderea cărţii, scurte poeme cu acrostih, de fapt mici rugăciuni-metafore de rostit dintr-o răsuflare: „pune, Doamne,/ sufletului meu/ aripi să cânte în zbor –/ la Tine un cânt să ajungă,/ tot să Ţi se închine un dor…” (Psalt/ acrostih psalt); „toarnă, Doamne,/ roua binecuvântării Tale/ odei acesteia/ pe care înlăuntrul sufletului meu/ alcătuind-o/ rugăciune voiesc să Ţi-o cânt…” (Tropar/ acrostih tropar). Referinţele specifice cântării în strană trimite spre o simbolistică cvasi-secretă, poemul În cvintă, este un exemplu – „ajută neputinţei mele de-a fi,/ de a-Ţi cânta/ strânge-mă spre Tine iarăşi/ în cvintă cu milostivirea Ta!” –, elementele de stil şi limbaj în abordarea tematicii religioase, cu deosebire cel cromatic-serial, fiind, poate, o evocare a unui simbol precreştin legat de venerarea naturii, o trimitere spre acel simbol al echilibrului şi armoniei, al omului, dragostei de viaţă care este pentagrama. Sau este o referire la Hamsa, amuleta antică ce simbolizează Mâna lui Dumnezeu, semn protector, care-i aduce purtătorului fericire, noroc şi sănătate? Mai degrabă aici am fi aproape de sensul poemului-rugăciune... Misterul posibilelor interpretări ale poeziei lui Cristian Boroş persistă continuu, nu ne este oferit nimic pe tavă, aparenta simplitate a expresiei este doar coaja unui fruct ce ascunde înlăuntru arome spirituale epustuflante. O secţiune este dedicată celor opt glasuri, adică modurilor de cântare specifice bisericii ortodoxe de răsărit, corespunzătoare scărilor modale. Poemele acestea sunt oarecum încifrate, lectura lor necesitând utilizarea glosarului de la finalul cărţii şi nu numai, chiar accesarea unor texte biblice semnificative. Gând însoţitor de anixandare (glasul al optulea), – „[…] pe scară/ din melos rugii haină// unindu-i la octavă/ pe toţi cei ce se roagă// sărbătoresc, în taină/ cu inima întreagă// slăvind pe Domnul slavei/ solemn în ceas de seară…” –, spre exemplu, trimite la ultimele versete ale Psalmului 103: „deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi;/ Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce./ Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului./ Fie slava Domnului în veac! Veseli-se-va Domnul de lucrurile Sale./ Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură; Cel ce se atinge de munţi şi fumegă./ Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi./ Plăcute să-I fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul./ Piară păcătoşii de pe pământ şi cei fără de lege, ca să nu mai fie. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul.”, care se cântă la anumite sărbători, pentru a se da o mai mare solemnitate slujbei. Finalul este, desigur, un poem numit Amin, o rugăciune de slavă a divinităţii: „cred, Doamne, şi Ţie mă închin”, o împlinire a mulţumirii pentru harul dăruit poetului spre a-l îmbogăţi pe acela care citeşte şi înţelege. O carte de păstrat pe noptieră, spre a fi aproape de nevoile spirituale ale fiecărui creştin.

Dan Şalapa – Pianul care mă locuieşte

Iată poetul care este în dispută continuă cu Sunetele, cu Limbajul, chiar, rezultat din folosirea cotidiană a acelora. Este îndoielnică din start ideea că instrumentul generator, cel interior, este acordat. Nici autorul nu susţine asta, ba din contră, chiar din prima pagină ne informează cum că: „Nici Cheia Fa nu mai empatizează/ Fără cheia care îi convine,/ Nici muzica oaselor mele/ Nu mai răsună pe vreun portativ/ Şi nici nu are cadenţa improvizaţiilor” (Pianul fără excepţii). Aşadar, să nu mire pe nimeni că metaforele sunt, cel mai adesea, à rebours. Adică subliniază contrariul. „Gata, scutur ultimul vals,/ Mătur curtea de sunetele/ Înmugurite recent,/ Îmi acordez pianul fără clape,/ Şi ies la promenada/ Pentru care nu ai nevoie de paşi...” (Anti-inspiraţia). Dacă glasul despre sine este eminamente conflictual, plin de îndoieli, mereu în dezacord, glasul despre celălalt este luminos. Cineva acordează pianul, se aude „acea muzică de pian roz,/ Atât de roz şi atât de moale/ Că seara în care erai îmbrăcată/ Răsărea sub o perdea/ Îndrăgostită de o altă eră... (Seara ca o perdea). Doar Erosul pare că salvează sunetul, îl armonizează, cu asta nu putem decât să fim de acord. Adresarea familiară, vocativă, ascunde, însă, nesiguranţa jucată a judecăţii acide asupra lumii exterioare, mască a sensibilităţii interioare – este un joc asumat şi transparent, care cată a supune cititorul încercării de a se lăsa prins în capcană. „E tot mai greu să fii perfect,/ Imperfect prin definiţie fiind,/ Căci domnilor - spun un truism -/ În lumea noastră/ Perfect de imperfectă,/ Fiind cât de cât apropiat/ De blestematul de perfect,/ Eşti asemuit perfectului -/ Vorbă să fie, voi aţi înţeles!” (Un sfert de clipă de etern). Ni se prezintă Viaţa ca un amestec de vârste – un puzzle aproape incoerent, incluzând rateuri şi o moarte posibilă, „Între Eros şi Thanatos,/ Umblă zeii telelei,/ Nici iubind/ Şi nici murind”, o amprentă pesimistă caracteristică şi acestei poezii, cum şi ale mai multor creaţii din paginile volumului, o lipsă de credinţă în rosturilor unei existenţe banale, incluzând inerenta critică socială de pe piedestalul unei etici sui-generis: „Între Eros şi Thanatos/ Nu e loc să-ţi faci colibă,/ Nici să umfli portofele,/ Nu e loc nici de spitale,/ Ori de schimburi valutare,/ Este loc doar de zaveră,/ De-mpuşcat raze cu junghi,/ De făcut cu mâna crucii” (Viziune). Dan Şalapa este eminamente un poet reflexiv, după oricâte măşti s-ar ascunde, ne dăm lesne seama de asta, şi un poet de atitudine, departe de un vag romantism care pare că l-ar paşte, pe ici, pe colo. Poate fi şi realmente epopeic, hrănindu-se din trecerea inexorabilă a timpului (într-un singur sens!) – „Aş bea din cupa dimineţilor răcoarea,/ Dar un cuţit se vâră sub coastele-mi secate!” (Timp) –, dar trimite şi la atmosfera cu personaje ale Marelui Will (cum observam şi în lată parte), poezia Nebunul amintind de scena în care Hamlet şi Horatio, în cimitir, văd stafia tatălui ucis, dar aici „Candelele ieftine/ Luminau sfielnic ca şi cele/ Cumpărate din Mall,/ Şi păreau, toate, singurele bogăţii/ Din tot cimitirul...” şi nici nu aflăm care este „Cel mai bogat mort/ Din cimitir?” Dar ştim ce se-ntâmplă „când pianul/ Se îndrăgosteşte de propriile-i clape”, că „Dumnezeu are aripi,/ Altfel nu am şti/ Să privim zborul,/ Şi nici uliul,/ Şi nici rândunica,/ Şi nici fluturele/ Nu ar învăţa/ Să ne înveţe să-l privim,/ Şi nici prada lor/ Nu ar şti să alerge,/ Să se ascundă/ De săgeata lor din trup”(subl. mea)), iar „Poezia mea/ Îşi depune demisia,/ Nu negociază nimic,/ Mi-a zis,/ Poate doar o euthanasiere/ Fără ştire în ziare de scandal,/ Asistată de acel ultim romantic,/ Pianist ratat,/ Dacă şi asta ar mai fi posibil...”. („ultim romantic,/ Pianist ratat” – să fie Eminescu, să fie Rahmaninov? – poate nu vom afla niciodată…) Pianul care mă locuieşte este, ştim deja, în curs de acordare, aşadar, de acordare cu viaţa şi cu moartea, mai ales cu moartea, de unde şi trimiterile la câteva personaje semnificative – Socrate, Orfeu, Rodin, Brâncuşi („Pianul care mă locuieşte/ Are nevoie, frecvent,/ De mici reparaţii,/ Cum ar fi acordarea/ Cu timpul inexistent”). Este prezentă şi o dimensiune ce ţine de poezia confesională de tip Charles Bukowski, fără, însă, violenţa de limbaj a americanului din anii 60-70 ai secolului trecut. Autorul nu întârzie să facă adesea apel la divinitate, să o invoce uneori discret, indirect, alteori direct, precum într-o adevărată rugă: „Ce oase, Doamne,/ Neîmpăcate sunt/ Sub zidurile păzite de grifoni,/ Ce bătălii necâştigate/ Avem a câştiga/ Venind din ce istorii blestemate,/ Ce neîmpăcări ascund/ Neîmplinirile noastre ori câteva, ori toate,/ Ce sânge mai trebuie a curge,/ Ce destine, lacrimi, vise/ Mai trebuie tribut s-aducem,/ Din cărămizi neşansa să abdice...? [...]/ Ajunge, Doamne, ne iartă,/ Ne dă speranţa, viaţa înapoi!/ [...]”. Profunzimea reflexivă aici, în prezenţa divinităţii, mi se pare a se realiza cel mai bine, mai vizibil, poetul nu se mai ascunde după sunete, după cuvinte, după metafore, aici se dezlănţuie cu toate durerile, suferinţele, neîmplinirile personale şi ale lumii întregi. Recunoaşte că singura alternativă pentru redempţiune este penitenţa întru cuvânt – „Am să intru în cuvânt,/ Lângă poet şi uneltele lui,/ Ca-ntr-o celulă, de bunăvoie,/ Am să stau acolo cât o să vreţi voi” –, părăsind cotidianul anost şi lipsit de valoare existenţială – „În acest timp,/ Voi vă veţi ocupa cu devoratul de mici/ Şi băutul de bere la halbă,/ Cu rumegatul purceluşilor la proţap/ Şi cu râgâitul elevat” –, iar rezultatul va fi că „Dumnezeu se va apuca/ Să rostească din nou,/ Mai puţin ezitant,/ «Să fie lumină!»”

Este singura şansă a poetului şi a lumii, renaşterea în lumină, altfel robi ai umbrei şi ai beznei vom rămâne: „Noaptea e un personaj singur,/ Nu are mumă, nici tată n-are,/ Nu are foame, sete,/ Somn, nici adăpost pe undeva,/ Umblă de una singură -/ Deochi/ Învins de un descântec;// Nu are fraţi de cruce/ Şi nici vreun ortac/ De-ncredere nu are,/ E searbădă -/ Uter/ Învins de un blestem;// Nu are nici credinţă,/ Nici vreun reazem/ La vremea ivirii de lumină,/ Nu are, deci, nimic/ […]/  Da, are un legământ/ Cu strigătul de moarte,/ Care uneşte pasul de egretă/ Cu rana de cuţit înfipt într-un pian.” Iar Pianul este cel care mă locuieşte…

Dan Şalapa – Antiphonia epicus

 

Forţa cuvântului fie frumuseţea sa

 

Cartea lui Dan Şalapa este o cântare despre încântare. Esenţa ei aici se găseşte. Desigur, lucrurile nu sunt chiar atât de simple şi nici nu ne-am aştepta la aşa ceva ştiind cine este autorul: un om cu experienţă de viaţă, cu atitudine şi de atitudine, cu ştiinţa construcţiei textului care să conducă la emoţie şi la reflecţie. Deloc întâmplător, presară citate din ziceri de-ale lui Paul Valéry, spre a da seamă despre sensuri ale paginilor ce le urmează. O face chiar din deschiderea la secţiunea primă, Propoziţia 1. Inventarea alfabetului, în Ars poetica, cu „efect produs prin efect de produs”: „Descompun sunetul în silabe,/ Silabele - în vocale şi consoane,/ Apoi,/ Consoanele - în costume de bal mascat,/ Vocalele - în veliere fără echipaj,/ Iar la sfârşit,/ Descompun această poezie/ În tine,/ În mine,/ Pe urmă, invers,/ După care o rescriem/ Împreună.” Folosind sunetul, vibraţia cuvântului rostit, iscă spectacol, iscă aventuri misterioase, iscă emoţia îndrăgostirii ca un efect muzical profund şi desăvârşit. Deci aşa se procedează, după regula lui Valéry! Interesantă şi cu totul benefică această afirmată „dependenţă” asumată de o sursă de poezie din care oricare creator serios îşi poate hrăni ştiinţa facerii versului. Este un joc lesne acceptat de cititor, desigur, îndrumat fiind spre ceva ce îi poate fi familiar. Dar, evident, această cântare va fi pe mai mute voci şi noi le vom descoperi pe măsură ce înaintăm în lectură. Ceea ce pare simplu, devine complex, simbolurile devin mai bogate şi mai ambigue, poetul lasă spaţiu de locuire, de interpretare intimă, privată, de „aici sunt eu” din partea lectorului atent. „Locuiam până mai ieri/ [...]/ Într-un vârf de săgeată./ Nu aveam timp să mă măsor în viteză/ Cu lumina/ [...]/ Cum ar arăta lumea,/ Aşezată toată,/ Cu căţel, cu purcel,/ Pe un vârf de săgeată?” (Săgeata). Cugetarea, cu aerul de ironie, de ludic necesar şi caracteristic abordărilor lui Dan Şalapa, cheamă la participare. Se întâmplă, însă, tot felul de lucruri ca par a ţine de magie, „Iubirea urcă-n copaci/ şi se face fruct”, „Fotografia începe să danseze”, până când „Sângele ieşise din mine,/ Mă privea de-afară/ Cum priveşte ploaia/ Partea de dinăuntru/ A ochiului de fereastră”. Acest real miraculos căruia trebuie să i ne supunem necondiţionat este rezultatul unei mirabile arhitecturi a metaforei, în care autorul este un profesionist. Dacă-i bal, bal să fie! Şi epopeea antiphonică îşi face cu asupra de măsură datoria, aventura continuă cu o epică particulară, bogată: „Alămurile cojesc frecvenţe/ Surde/ Pe portativele subţiri şi cave,/ Degetele lunecă/ Pe clapele stătute,/ Se-nconvoie ca-n somn/ Aerul în tubul unicorn,/ Ce beznă e-n strigoiul de lumină/ Ieşit buluc, sfios/ Ca norul din zburarea expirării,/ Ce clar-obscur/ E-n carnea notelor,/ Sâmburi avortaţi/ Căzând-plutind/ Pe duşumeaua urechilor/ Dodecaedre.// Allegro!” (Saxofon). Vocile clare se amestecă, devin mesageri ai dezordinii, este o „beţie arhitecturală”.

Apoi, lucrurile par se întoarce pe dos. Pasul 2 ne invită, previzibil, la Ars Antipoezia: aici ar trebui să aflăm cum „le fabricateur” (termenul este al lui Valéry) a devenit poet. Sigur, poemul, ne spune undeva francezul, este opera întâmplării [„du hazard”], iar Dan Şalapa este mai precis: „Tot ce visăm e antipoezie!/ Abia după ce aşternem pe hârtie visul/ Putem vorbi de poezie”. Cine-l poate contrazice? Toţi oamenii visează, dar numai poeţii „fabrică” din visarea lor poezie şi o aştern pe hârtie. Poemul calcă pe căile interpretării filosofice – nici nu e prima dată, la autorul de faţă – insistând să clarifice prin metaforă şi joc de cuvinte o alcătuire cu trimiteri vizibile spre grecul Platon. Meditaţia supra rosturilor existenţei este suport vag ascuns al metaforei largi, epice, precum în poemul  În spatele nostru, ce trimite la shakespearianul „lumea e o scenă şi noi suntem actori”, iar aici, „în spate e cortina/ Care nu cade niciodată”. La fel se întâmplă cu Magazinul de muzică (şi dans), ori cu Seceta la pătrat [„Numai poetul cu poezia la braţ, călare pe-o tastatură/ (Adio, peniţă ori pană de gâscă, şi tu, călimară!)/ Se plimbă circumstanţial şi incită la rime şi versuri în cascadă,/ E-aproape-un viol gramatical ce vor ei, dar nu le pasă!// Par singuri pe-această planetă cuprinsă de secetă groasă,/ Poate-i mai bine aşa: eu, să consemnez perechea extravagantă,/ Voi, să citiţi aceste-nsemnări mustind de nervozitate,/ Să dejucăm prea potrivita stare de lucruri.”], bogăţia epică a metaforei, ludicul ridicat la ranguri înalte (dacă ne pare cumva că o amprentă de sorginte beat generation traversează versurile din această parte, nu cred că greşim, poate că Charles Bukowski – ori unul de-ai lui – s-a strecurat abia observat în visarea poetului…) oferă largi posibilităţi de beţie a frumuseţii lumii în toată complexitatea ei multicoloră şi polisemantică. Chiar de ni se spune că „poezia se citeşte de dimineaţă!”, poemele din această secţiune sunt de citit la orice oră, poate chiar mai bine seara, în locul insomniei: „faptul că nu ştii ce-i poezia/ Tot un fel de poezie este,/ Aşa că citeşte exact ce-ţi place/ Şi te vei citi pe tine...”

Secţiunea intitulată Iluzia 3 - Fragmente din copilărie ascultă de cu totul alt diapazon, se face loc nostalgiilor, personajelor care au marcat vârstele descoperirilor inocente, experienţelor definitorii de caracter viitor, de înţelegere a lumii în care, vrând-nevrând, avea să trăiască, cu povestea bunicii ce avea să-nvingă totdeauna „şi-n care este imposibil să nu vă recunoaşteţi/ Măcar unu la sută...”

Cartea se-ncheie cu Propoziţia 1 bis. Un poem conclusiv: „Minutele curg invers,/ Starea de vis/ Devoră visul,/ Coşmarele sângeră vid,/ Iar viorile rezonează/ A tăceri dezacordate/ Înghiţite de strunele oarbe.../ În rest,/ Absolutul,/ Stingher,/ Intră în scenă/ Pentru un nou bis.” Nimic nou, totul se reia continuu, e un du-te-vino perpetuu, nimic nu se sfârşeşte decât spre a reîncepe, „forma face organică ideea”, cum spune Valéry, dar alternanţa antiphonică a vocilor, dialogul adesea contondent, „refrenizarea” neîncetată a ritmurilor lumii fac emoţia să baleieze între lacrimă şi zâmbet, între bucurie şi durere, totul prin puterea cuvântului. Aceasta este forţa pe care se sprijină poezia lui Dan Şalapa, acesta este frumuseţea care traversează cartea întreagă.

 

Octavian Mihalcea – Hipnotice

 Reflecţia ca provocare

Iată un autor care îşi creează cititorul, îl supune şi îl conduce după voia sa, pe căile indicate de el! Singura imposibilitate pentru acesta este să se elibereze, odată intrat în jocul acaparant al poeziei lui Octavian Mihalcea. Implicat în desfăşurarea textului, receptorul nu are decât a urma căile impuse de autor, a se desfăşura pe sine înlăuntrul naraţiunii, un spectator-actor, voce/glas multiplu, vorbindu-şi sieşi, vorbind unui celălalt şi vorbind nimănui sau tuturor, ca personaj imaginat. Nu are cum rezista tentaţiei: „dacă te aşezi vei vedea lumi/ întinse între puncte care unesc/ prea repede noapte cu dimineaţa”. Eliptica formulărilor augmentează provocarea, sunt „Călătoriile dansului”, în care „cuvintele schimbă textul/ totul se vrea ştiut/ încerci multe voci/ fantezii curgătoare/ mereu cadouri/ evident ceva foarte personal”. Parcă se şi văd dervişii rotindu-se şi scandând Mevlana, cea care uneşte mintea, sufletul şi corpul şi le aduce în armonie. „Puterea/ numai a noastră/ trebuie/ să ne salveze// pentru că am plutit/ în preajma nisipului liber/ pentru că mările/ erau mai tandre// […]”. Odată „porţile deschise ale anesteziei”, „Parcă orice tuşă/ sparge zidul// toţi vom fi afară/ ceasurile cad/ eşti transparent/ am uitat că te-ai dus/ în locul meu/ putere încolţită// tot ce urmează mă va atrage”. Poemele lui Octavian Mihalcea par a se revendica de la mişcarea pe care Grierson o numea a „poeziei metafizice”. O analiză a lui T.S. Eliot remarcă despre această şcoală: „că în loc de simpla explicitare a conţinutului unei comparaţii, avem o tratare prin rapide asocieri de idei, care reclamă o mare sprinteneală de gândire din partea cititorului.” Referirea lui Eliot la John Donne („O brăţară de păr strălucitor în jurul osului,”) & comp. ne lămureşte şi cu trimiterea poetului de faţă din poemul intitulat Paşii lui Delvaux: „schelet descoperit/ când răsărea soarele/ s-a răzbunat soarele// cine mă ştie/ mă va şti/ mereu aici// obrazul alb/ ameninţă/ zidire la marginea/ prăpastiei/ odată cu paşii/ lui Delvaux”, adică la părul Venerei – o podoaba vegetală! – din tabloul „L'Appel de la Nuit” al suprarealistului belgian. Toată cartea este, de fapt, o construcţie metafizică, rapidele şi surprinzătoarele asocieri de idei venind, totuşi, nu chiar de la poetul intelectual John Donne, ci de mai aproape, de la reflexivii victorieni Alfred Tennysson („Moved earth and heaven, that which we are, we are”) sau Robert Browning („God's in His heaven –/ All's right with the world!”). „O teorie filosofică ce a pătruns în poezie e inatacabilă, pentru că adevărul sau falsitatea ei nu mai contează, iar adevărul ei poetic este dovedit” – afirmă, pe bună dreptate, T.S. Eliot şi subliniază că „poeţii civilizaţiei noastre, aşa cum e ea acum, sunt siliţi să fie poeţi dificili”. Este Octavian Mihalcea un poet dificil? Cu siguranţă, nu este un poet comod. Este un poet provocator. Adesea, violenţa imaginilor provoacă durere, dar de aici se şi hrăneşte reflecţia, din suferinţă, din forţarea limitelor: „inflamarea venelor/ de sus/ scoici/ ale dezgropării// racul se întoarce mereu/ din galaxia acoladei/ tălpile ude nu se feresc/ de plăcerea săgeţii/ nu e nimeni aşa adorat// totuşi ajungi mereu acolo/ înotător spre capătul oprit”. 

Carte din 2022, ilustrată excelent de Alex Ivanov, Hipnotice, rezistă timpului pentru că este destinată re-lecturii, „rafinamentul deschide/ cele mai stranii oglinzi/ deasupra mărilor apropiate/ din dragoste dragoste brună/ cinstind seducţia celor/ ce nu se văd”. Hipnotice este (încă) o oglindă în care locuieşte Octavian Mihalcea şi în care îşi invită (şi întemniţează) cititorii. Sejur plăcut!