Despre golul deplin
Şi de această dată, poetul nostru dă seama de avatarurile sufletului în călătoria, adesea iniţiatică, prin lumea spiritului şi aceea a materiei, inclusiv cunoscuta contemplaţie reflexivă despre care am scris altădată, ca o constantă a poeziei sale. Sinele în conflict cu, dar şi-n căutarea eului intim, a esenţei fiinţei. Cartea se află, în parte, sub semnul (magia?) lui 9 (nouă), în prima secţiune zilele inimilor sunt nouă, în ultima secţiune paşi prin clarobscurul oraş tot nouă. Nouă graţii, nouă muze, nouă virtuţi ale lui Budha (Araham – perfect şi vrednic de omagii, Samma-Sambuddho – omniscient, Vijja-Carana-Sampanno – înzestrat cu viziune clară şi conduită ireproşabilă, Sugato – desăvârşit în fapte şi vorbire, Lokavidu – înţelept şi cunoscător al lumii, Annutarro Purisa Damma-Sarathi – instructor fără de pereche a celor neîmblânziţi, Sattha Deva-Manussanam – învăţător al oamenilor şi al zeilor, Buddho – cel iluminat ce arată calea către iluminare, Bhagavathi – binecuvântat), nouă fructe ale Spiritului Divin (Fidelitate, Autocontrol, Răbdare, Bunătate, Blândeţe, Bucurie, Bunătate, Pace, Dragoste) – tot atâtea tentaţii de interpretare printr-o grilă anume. Dar poate cea mai potrivită cale de descifrare este aceea a combinatei Euterpe-Erato-Polyhymnia, autostradă potrivită complexităţii artei poetice teculesciene. Erato ar putea fi responsabilă pentru secţiunea de deschidere, nouă poeme de dragoste mai degrabă romantică, chiar dacă pare că „jocul patimilor a trecut”, „grija magică dinaintea primei/ atingeri – o vrajă a netimpului” rezistă, nu doar cu mirt şi trandafiri încoronată, ci cu „maci care ard”, „flori sălbatice, florile câmpului drag”, fluturi, „ea stă acum în noaptea ce zace cu faţa în sus -/ un grăunte al materiei ce-şi schimbă singură forma”, vine apoi inevitabila cădere: „uite ce faci, pământ al tristeţii,/ uite, caut iar pe mine urmele nisipului -/ prin aerul de mai ieri, cel vechi,/ pâlpâie ziua, îndepărtată şi nesigură […]”. Melancolia este suprem dominantă, „arunc o piatră albă care/ învie luciul tăcut la apei,// durerea ei, purtată de valuri/ ce nu-i vor mai da drumul// niciodată”, nu există cale de întoarcere a nisipului din clepsidră, există un singur sens al trecerii Clipei.
Secţiune a doua, preschimbată-i haina sufletului meu, are mai accentuată dimensiunea strict spirituală, metafora domină chiar atunci când „din robinet curge realitatea/ şi-mi spală visele rămase pe faţă -/ […]/ când lumânările din biserică încep/ şi cresc, în trupuri se preschimbă.” Suntem şi prin prejma lăcaşelor de cult, „afară plouă/ probabil că Dumnezeu voia să cureţe/ de murdărie oraşul, să îl umple cu flori.” Un spaţiu urban, în care „o lume trece prin dreptul alteia -/ lumea mea prin dreptul lumii tale -/ şi nici măcar nu se ating!”, în care „stăm izolaţi, ascunşi de gropile zilei într-o/ încăpere se s-a închis cu o uşă albă şi grea”, „cartiere întregi, un perimetru al perseverenţei/ din care să nu se poată evada nici măcar în vis// dar mai întâi aşteptăm, Doamne, să ne spui/ unde am putea depozita iluziile celorlalţi…” Pare un spectacol al neîmplinirii, al absenţei speranţei, al apăsării rutinei din care sufletul se vrea eliberat, destul de dificil, dacă nu imposibil, atâta vreme cât „întunericul este cel care locuieşte în fiecare/ şi puţini găsesc calea de a-şi da foc/ ca să-l alunge// […]// fiecare, singurul de care nu se poate depărta,/ îşi ia viaţa şi umblă”. Ambiguitatea zicerii, aici şi în alte locuri, permite adaptarea lectorului la emoţia potrivită sieşi; el poate locui mai lesne în spaţiul liric generos creat de autor. Finalul secţiuni se vrea elegiac, „o procesiune retro a zodiilor amestecate, cu/ bărbaţi şi femei preocupaţi de aceleaşi lucruri// ca acum mii de ani, nu există scăpare decât/ în tăcerea concentrată, în care tu te ascunzi”.
A treia secţiune, nu mă atinge, nu mi vorbi, reia tema anterioară, „încă nu am transcris/ tot ceea ce mă apără/ de roua ce vrea/ mereu să-mi ajungă pe chip.// din ecou vine sânge,/ în fiecare, încet, creşte moartea”. Cumva mai profundă e privirea spre sine, spre trecutul ale cărui semnificaţii încă mai trebuie dezvăluite, chiar dacă „un copil taie cu lama paginile unei cărţi;// […]// pentru că îi este tare frică de cuvinte”. Avem ca bonus o disecţie, cu descrierea organelor interne, după ce „astăzi, la trezire,/ mi-am îmbrăcat trupul pe dos,/ ca moartea să nu mă mai bântuie.”, însă, apoi, ni se dezvăluie adevărul: „sunt copacul în crengile căruia/ când şi când,/ se iscă o durere, o dizarmonie/ care se desprinde din trunchi/ şi vălureşte peste tot ascunsă,/ în timp ce trupurile celorlalţi,/ grauri nehotărâţi,/ se mişcă în tăcere/ prin jurul meu/ apoi, dintr-odată, încep să zboare”. Trupul este cel care suferă tot felul de atacuri, de prefaceri, metamorfoze, se transformă „într-o mare, cu/ peşti microscopici ce treceau iuţi prin inimă”, „cenuşa vulcanului/ de odinioară/ îmi intră prin piele,/ îmi ajunge în vene,/ mă solidific din interior”, dezcarnări şi reîncarnări de neocolit, atâta vreme cât „nu am de unde să iau altă lume”. Secţiunea se-ncheie tot elegiac, în peisaj urban, o rază de speranţă, o iluzie, într-„un adăpost între ai cărui pereţi voi sta nemişcat -// şi neatins, neizbit de nimic, o să-mi văd viitorul”.
Cei nouă paşi prin clarobscurul oraş încheie călătoria uneia din formele trupului rămasă în urmă, „ca un costum gol de astronaut”. Lăuntrul se mai revarsă încă asupra lumii exterioare – „în timp ce dorm mi se destramă trupul” –, o îmbracă, o îmbogăţeşte, o dăruieşte cu ritmuri noi – „priveşte inima mea, aflată cu tine, departe/ cum nemişcată stă ea, cum roşul ascuns e, de moarte” –, toate poemele de aici, unele distihuri, altele catrene, au şi rimă, până la ultimul pas, o ars poetica: „sunt drumul, călătorul şi timpul,/ întunericul, lumina, răstimpul/ în care umbrele se nasc şi dispar/ tipar ce înlocuieşte-un tipar”. Aşadar, nimic nou, doar o revenire la acelaşi şi acelaşi gol deplin.
Virând cu îndemânare dinspre Erato spre Budha Sugato Lokavidu, Mircea Teculescu dă seama şi de astă dată de harul său hrănit cu îndestulare la izvorul tămăduitor al Poeziei. Spre încântarea cititorului iubitor de frumos.