Gabriel Alexe - Esenţa maşinii

 O geometrie erotică

Evident, o carte cu poezii despre steroizi, un excelent manual de întrebuinţare este cartea lui Gabriel Alexe (Esenţa maşinii, PIM, Iaşi, 2023), din această pricină a şi făcut, poate, obiectul unuia dintre Marile Premii ale Festivalului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, octombrie 2024. 

Lectura ei te învaţă pas cu pas cum să abordezi mecanica amorului. Astfel, poemul care şi dă titlul cărţii te pune mai întâi în temă cu abordarea preludiului, care este, de fapt, „o simplă chestiune ce ţine de fiziologia rutinei/ în momentul palpării orice componentă palpabilă/ pune în funcţiune mecanismul primului impuls/ finalul e cauza unui şir lung de înşurubări”. Urmează prima mişcare – „Am desfăcut mai întâi piuliţele fără de care/ nu-mi sar capacele” –, este „o simplă chestiune ce ţine de anatomia inimii/ […]/ mecanismul intră în funcţiune apropiindu-se de esenţă/ finalul e cauza imprevizibilă a unui şir lung de trepidaţii” şi a doua mişcare – „Am uns piuliţa înfiletez şurubul fără şaibă/ […]/ orice subansamblu devine un ansamblu perfect/ dacă mecanismul funcţionează la prima cheie” –, aşadar, „acum fac diagrama mişcării (start up!)” Putem trece la practică, de aici încolo se înşiruie experienţele specifice întâlnirilor cu maşina şi descoperirea continuă, repetată a esenţei ei. Metaforele curg fără întrerupere, asta este o chestiune cu care poetul de faţă ne-a obişnuit demult, este obligatorie o concentrare a lecturii asupra semnificaţiilor fiecărei expresii, lesne poţi pierde şirul, poţi rătăci calea spre adevăr, care chiar nu este deloc ambiguu, doar bine ascuns dincolo de cuvinte. Se poate cita din destul spre a demonstra excelenţa profund lirică a artei poetice caracteristică autorului, îndemânarea de a spune adevărul crud fără să-l rostească, de a sugera până la amănunt imaginea unei acţiuni eminamente corporale, dar şi încărcată de puternice energii emoţionale. Nimic nu este în afara trăirilor intime ale unei sensibilităţi (nu sensiblerii!) profunde şi înfloritoare. Pentru Mercedessa, de exemplu, „Noaptea vibrează în plexul solar/ de la ombilic mai jos/ tot mai jos./ […]/ pur şi simplu îţi imaginezi cum te întinzi cât ţi-e lutul/ iar egourile noastre se vor prăbuşi ca doi electroni/ în acelaşi nucleu.” Evadarea împreună cu Mercedessa este diferită de iniţierea din Virgo: „Să-mi spui când să tac/ vorbele mele aruncate în dulap/ haine în care te-am îmbrăcat/ acum nu-ţi mai vin// te dezbrac!” Dezbrăcarea de vorbe – tăcerea, adică – este eliberare de oprelişti – „pielea ta ţine loc de papir/ te gâdil viril ca un satir”. În La femme de mon ami, lucrurile par a scăpa de sub control, dar este numai o impresie, pentru că sugestia te conduce lesne spre realizarea celor mai înalte profunzimi ale actului chiar în cabinetul psihologului; deja partenerii evadează în cuvinte, exclamaţii din diferite limbi – „of course my dear! please shut up”, „Meine Gott Mein Gott ce uşor ai pătruns!”, „harasho hatasho! piriot rebiata! ura! ura!” –, pierd contactul cu o realitate anostă, în care „pluteam absent prin parcul cu ananaşi în floare” şi „sânii adolescentelor jucau şotron”. Dar se poate şi altfel, mai complicat, ca în excelentul poem Doctorul pacient, unde „pulsul grăbit deschide prematur uşa blindată/ […]/ lungită pe spate sunteţi întruparea conştiinţei de sine!/ închideţi ochii şi respiraţi adââânc:/ pranayama vă face femeie fatală!”. Autorul rezistă eroic tentaţiei de a trimite spre Kama Sutra şi recurge la aspecte mult mai subtile. Sugestia vine, astfel, dinspre Bhagavad Gītā (versetul 4.29) ori Yoga Sutra a lui Patanjali (versetul 2.29) – pranayama, adică «transa indusă prin oprirea în totalitate a respiraţiei - kumbhak» –, ceea indică o mare adâncire a hăului simţurilor în care cei doi parteneri înamoraţi se scufundă deliberat, robi ai unei posibile minunate iluminări: „atingeţi note sublime când strecor stetoscopul/ şi primesc un semnal de la organul dumneavoastră vital!/ prin sărut organele nu mă mint/ îmi răspund ca şi cum nu aveţi trupul mut/ şi asta pentru că sunteţi ceea ce sunt!” 

Neobosit, poetul de faţă creează mereu şi mereu alte şi alte situaţii în peisaje şi locuri dintre cel mai diverse, care şi pun amprentă de neşters asupra simţurilor: „Îmi place cum vibrezi în stil vienez”, „am rămas singuri pe balconul vilei/ după ce ţi-ai fugărit musafirii”, „De la o vreme ne întâlnim ca ingredientele/ în supa de post.”, „În parc pe banca tăbăcită/ privesc albastrul printr-un cârd de ciori.”, „Stăteam duşi cu pluta pe ghiol la taifas ca muierile-n Mall”… Remarcabilă este varietatea metaforică de o mare sugestivitate, pe alocuri de copilăroasă delicateţe, de multe ori ritmată şi rimată aparent accidental şi cu atât mai epustuflantă pentru oricare cititor: „morfina unui sărut îi producea anestezie totală”, „un fluture năuc s-a izbit de năsuc (zvâc!)/ amprenta iubirii – polen peste pleoapă”, „mânca-ţi-aş crupa de iapă nărăvaşă/ ce mortal te răzbuni pe cravaşă!”, „Într-un vertij languros din coada ochiului fac un lasou/ şi agăţ privirea virgină de la masa vecină.// îmi fac de cap şi damei pe plac:/ mă prefac în şampanie franţuzească şi o pătrund/ ca o bulă de acid în angoasă.” 

Ceea ce lipseşte acestei poezii este privirea superficială, uşuratică asupra iubirii. Plictisul. Din fericire. Nimic, nici un cuvânt care să nu fie, împreună cu vecinele sale, cu sens, cu trimitere spre emoţii din sfera spirituală; desigur, nu direct, impus, şi cu subtile sugestii din sfera lirismului de care este în stare doar un obişnuit cu ordinea subtilă, cu regulile stricte ale matematicilor (Gabriel Alexe este profesor de matematică, în viaţa sa cotidiană!). Toate poemele sunt şi imnuri închinate corpului fizic, frumuseţii naturale a creaţiei fiinţei umane: „ţi-s sânii molipsiţi de ireal/ din vraja lor alunec lin spre pulpe/ […]// de frica morţii sinele-a-nviat./ deasupra respiraţia vânează/ nori de parfum ectoplasmatici./ […]”; „Ţi-am spus iubito şi între noi va rămâne/ poemul entropic al trupului meu/ până şi aerul mă ţine în braţe/ când zugrăvesc cu polen sânul tău.// sunt poemul tentant prelins derutant/ larvă de verb printre buze.”

Referinţele livreşti înalţă nivelul discursului poetic, autorul nu scrie pentru analfabeţi funcţional, ci pentru aceia dintre semenii săi care îşi trăiesc viaţa având conştiinţa transcendentului care-i locuieşte inevitabil. Preaplinul iubirii străbate întreaga arhitectură a cărţii, lungul poem final, Postmodernism de avarie, vocativ şi oarecum epic, dă seama de jocul multiplu al sensurilor, al ritmurilor inculcate în cuvinte, de răsfăţul în care ne-a înfăşurat cu cele nici o sută de pagini cu poezie.