Ne place să ne mândrim cu tradiţia (de fapt, nostalgia…) lecturilor
noastre răbdătoare din proze întinse ca dimensiuni, împănate cu analize
minuţioase (şi abisale psihologice) ale unei realităţi pe care am dori să ne-o
mai apropriem. În fapt, nu mai avem decât arareori răbdarea aplecării asupra
unor cărţi „dificile”, lungi monoloage / discursuri ţinute de personaje
„puternice şi contradictorii”. Ne fascinează mai degrabă simplitatea şi
limpezimea unor întâmplări desprinse / decupate din absurdul firescului
cotidian, dintr-o lume a ratărilor repetate şi inexplicabile, a lipsei de
comunicare, a dez-empatizării şi a rutinei relaţiilor sociale. În toate, o
poeticitate înţeleaptă şi o asumare a destinului care ne aduc aminte de fraza
camusiană: „Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit” ori aceea a
personajului sartrian: „Infernul sunt ceilalţi”. Ori o combinaţie a amândurora.
Ştefan Caraman adaugă la toate acestea un accent de ironie caldă în
privirea asupra lumii, care face derizoriul interior acceptabil ca simbol
semnificativ. Chiar jocul de-a „textul utilitar” şi refuzul fabulei (eventual
moralizatoare) face din proza lui o oglindă în care ne putem vedea dezbrăcaţi
de convenţii şi de iluzii. Ne aflăm căutând să ne pansăm rănile cu durerile
celorlalţi. Putem plasa, astfel, autorul în descendenţă cehoviană. Fiinţele
care populează cele opt texte sunt măşti ale aceluiaşi personaj – să-i zicem
Rudi. Cuplurile care-şi caută împlinirea într-o dragoste (numai) visată sunt
formate nu din indivizi care se completează, ci care se aseamănă. Patimile,
tumultul se sublimează prin actul fizic în golire sufletească. Când ajunge la
(un) capăt, fiecare descoperă abia începutul aşteptării, al umilei speranţe.
Sau văd, pur şi simplu, neantul – precum Katalin din „Poveste dintr-o gară”,
care dispare în gol „de parcă n-ar fi exista niciodată”.
Personajele lui Ştefan Caraman, vorbesc mult, par a se destăinui timid,
nesigur, se agită, o fac parcă pentru a-şi demonstra că există cu adevărat, că
nu sunt doar fantasme ale unui demiurg indiferent şi nebun. Li se refuză orice
dimensiune tragică. Vor să aibă sentimente, trăiri, dar acestea se dovedesc a
fi măşti oţioase. Contururile lor, puternice, individualizate, par deodată desenate
pe apă: cea mai mică adiere le schimbă. Uneori îşi joacă alte identităţi
(precum în „Călătorie dintr-un război în altul”) pentru a forţa în celălalt o
deschidere spre comunicare. Dar totdeauna se dovedeşte că avem de-a face cu
acea construcţie a unui tunel de la ambele capete în care se ratează întâlnirea
de la mijlocul muntelui. Marele Arhitect a greşit proiectul. Şi-a abandonat
creaţia într-o roză a vânturilor.
Cu acest „Rudi…” Ştefan Caraman îşi confirmă harul şi-şi consolidează
locul în galeria maeştrilor prozei scurte, ridicând încă o dată vălul de pe o
imagine a lumii lipsită de iluzii şi coerenţă, imposibil de (re)cunoscut, cu
atât mai puţin de luat în stăpânire.
* Ed. Compania, 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu