Dumitru Augustin Doman - zbateri facile, strădanii futile

Momentele şi schiţele lui DAD

Maestru al prozei satirice şi parodice, Dumitru Augustin Doman propune cititorilor o nouă bijuterie epică din 49 de tablouri sociale şi politice contemporane pline de miez, cu o doză deloc temperată de ironie fină şi cu bogăţia cunoscută de fantezie onomastică, plus sugestivitate a descrierilor de activităţi cotidiene şi de vajnici cetăţeni. Bine şcolit demult la maeştri, Doman urmează credincios îndemnul noician: „Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuieşti: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte”, Dumnezeul lui fiind nimeni altul decât nemuritorul I.L. Caragiale! Plus câţiva sfintişori, urmaşi demni ai maestrului ori deschizători de drumuri spre alte zări senine. Afecţiunea părintească lesne detectabilă în scrierea personajelor nu conduce nicicum la iertarea păcatelor, ba din contră, fără a judeca atitudini, comportamente, bunele obiceiuri orientale, le prezintă astfel încât uriaşul râs inevitabil este cam strepezit, ba induce şi oarece tristeţe şi revoltă lectorului. Ilustratele, care pot alcătui un album semnificativ al ultimelor trei decenii româneşti, sunt desenate în culori puternice, uneori violente, comparaţiile exploatând bogăţia expresivă, polisemantismul şi ambiguitatea cuvintelor limbii române. Remarcabilă, de asemenea, este priza gogoliană la realitate („toţi venim din mantaua lui Gogol”), vizibilă încă din textul prim, „Casa Geta”, etalon al arhitecturii prozei domaniene şi apoi în prozele cu subiecţi politicieni, funcţionari etc. Doar că Akaki Akakievici al lui Doman, tot câştigă mantaua, şi-o multiplică. Virajul treptat în derizoriu şi, până la urmă, în absurd (v. „Campanie electorală”, „Ilie face coteţ pentru porci”, „Frumoasele din judecătoria adormită”, „Coana Ilinca, preoteasa cheală”, „Ninsoarea din ajun”) este marcă sigură a parodicului său, pe linia Caragiale – Urmuz – Ionescu, y compris şi dimensiunea etică mascată  discret de jocul de cuvinte, de  surprinzătoarele şi provocatoarele expresii metaforic-satirice, ori de vorbirea „în dodii”. Desfătarea stilistică aminteşte de bunul şi nostalgicul „artist al vieţii” Cehov, de realismul lui crud, de oglinda lui reflectând  viaţa de zi cu zi.

Pomanagii chiriaşi ai doamnei Geta, văduvă locuind pe strada Plopii (desigur!) fără soţ, sfârşesc prin a avea pomana la îndemână: „Acum nu trebuie să ajungem la capătul celălalt al oraşului. Avem mortul în casă. A murit hoaşca de mama”, anunţă adolescentul analfabet Mironică. Scriitorul de ospătăriţe (de fapt, pe ospătăriţe) din schiţa omonimă pare coborât din acele cuentos ale lui Adolf Bioy Casarres. Insolitarea este un procedeu subtil folosit de prozatorul argeşean, acolo unde se potriveşte cel mai bine. Lipseşte apetenţa pentru miraculos a argentinianului, dar îi  regăsim stilul simplu, direct, concis, histrionismul şi virtuozitatea. Personajele din acest volum sunt cam cu toatele defective de etică, gata oricând la compromisuri. Doman nu acordă niciunuia vreo şansă. Malentendu-ul din „O sută de lei”, în care „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” e expusă în vitrină în jurul unei roşcate goale, dă seama de tehnicile imorale de marketing, în care nu contează mijloacele, ci vânzările. Descrierile sunt savuroase. Roşcata are „sânii scăldaţi în plete ca două mari pere abia pârguite într-o căpiţă de fân”. „Un tânăr blond spălăcit” are „o mustaţă pufoasă ca o coadă de veveriţă”. În altă parte, „Mirel cel muşchiulos ca un dinozaur şi Mirela cea înaltă şi suplă ca o magnolie”, ambii tatuaţi integral cu animale şi plante, „tineri ca arbuştii gata de a intra în rod, se fac mai lejeri decât Adam şi Eva în rai înainte de depistarea mărului” şi „au pus de o partidă de sex mai leneş, la început, apoi tot mai sălbatic, că animalele lui Mirel păreau fericite să se zbenguie în flora luxuriantă a Mirelei”. Scena iese fabuloasă din stiloul [tastatura] lui Doman! Asemenea, în multe locuri, ne bucurăm de expresivitatea particulară a naraţiunii, a sobrietăţii definiţiei umoristice: „când a venit vorba de pian a scârţâit puţin, în si bemol major”; „o casă fără afumătoare de carne e că nunta fără cameră web”; „gâzele zumzăiau cum numai ele o ştiu de la Emil Gârleanu”; „să nu lovim mâna care ne duce cozonacul la gură”; „democraţie este atunci când vaca are dreptul să-l aleagă pe cel care o va mulge”; „dragostea fără plată e ca dromaderul fără cocoaşă”; „Eduard Bulan, bulibaşa capitalei de judeţ, lumina neagră a comunităţii”, „s-a înroşit cu pete ca un câmp de maci de Claude Monet”, care culminează cu astfel de capodopere ale pamfletului: „Şpaga reprezintă până la urmă nu doar o mituire vulgară, între oameni hrăpăreţi, lacomi şi cu înclinaţii penale. Şpaga arată şi nivelul cultural, nu doar economic şi financiar, al unui popor. Şpaga este o punte de legătură, că să zicem aşa, întrucâtva pleonastic, între doi oameni civilizaţi.”; „Auzi, dar ne dăm şi şpăgi între noi? / Păi, sigur că ne dăm şpăgi. Cum dracu' dăm tunuri reciproc dacă nu ne dăm şi şpăgi reciproc. Ce, suntem sălbatici din junglă?”; „În Dealul Boului democraţia e doar la cârciumă La Gogu Pintenogu şi apoi ea trece razant peste sat direct în ţarină unde udă porumbul care creşte cât stejarul din Borzeşti, unde hrăneşte oile şi măgarii şi, desigur, boii. Democraţia planează peste uliţi, peste şoseaua de pământ, peste câmpul lăsat pârloagă şi-o fotografiază ca o dronă din înaltul cerului de vară.”

Psihologia este infailibilă, autorul conduce cu mână sigură personajele pe căi eminamente previzibile, nimeni nu aduce nici o surpriză. Politicienii, oamenii de afaceri, scriitorii, sătenii, profesorii şi toţi ceilalţi sunt prezentaţi în situaţii banale, familiare, recognoscibile de către orice cititor. Secretul valorii emoţionale a textelor stă în scriitură, în stilul superior pamfletar, cu augmentarea caracteristicilor şi deraierea lexicală (cu expresia criticului Mioara Bahna), transparenţa referinţelor la cazuri concrete (vezi „Primarul imobiliar” Hermann Ionescu), dar şi simpatia pentru omul obişnuit, precum în „Alzheimer şi Parkinson”, unde pensionarii Cicerone Dur şi Demostene Sever beau şi polemizează la cârciuma „Puterea&Opoziţia” a lui Pamfil Tolerantu „cât se poate de civilizat, despre dreapta, despre stânga politică, despre aceeaşi pălărie peste aceeaşi curvă Mărie.”

Şi aşa ajungem la o altă procedură narativă excelent folosită de optzecistul Augustin Doman, intertextualitatea. Aluzia livrescă, trimiterea la texte devenite populare din Emil Gârleanu (v. mai sus), Eminescu, Creangă, Macedonski, Sorescu, dar şi la expresii şi poncife lingvistice („orişicâtuşi de puţin, contează enorm”, „fiica din flori a unui student pachistanez”, „a simţit deodată aşa, un impuls, ca o sabie-n fund”, „Pe deasupra firmei de gunoi, luna trece aşa lină şi clară, „Camera Deputaţilor, cimitir al tinereţilor lui”, „România nu există. România e o ţară inventată de nenea Iancu Caragiale la o halbă de bere şi o tabla!”, „că n-au covrigi în coadă; în coadă de peşte”, „cu dosarul lui Damocles deasupra capului”) dau savoare tablourilor, le ornează cu o anume poezie şi provocare spirituală. Umorul debordează din fiecare paragraf, băşcălia este adesea şfichiuitoare ca un vârf de bici pe spinarea boului – textul despre alegerile de primar din comuna Dealul Boului este antologică: „Duhoarea de rachiu de mere şi de pere taie ca pe nimic mirosul de flori de soc, de flori de tei, de flori de câmp. [...] Localitatea e împărţită în două: jumătate sunt încă beţi, jumătate sunt mahmuri spre o nouă beţie.”

Deasupra tuturor poveştilor stă, în fondul tainic al semnificantului, ascunsă ca un înger translucid în ceaţă, cunoscuta criză a identităţii personale, indusă de o societate extrem de impersonală, în care individualismul clamat este, de fapt, diminuat drastic ca urmare a materialismului excesiv. Ceea ce ne trimite la analogia cu muşuroiul de furnici a lui Dostoievski, în „Amintiri din subterană” (mai spune el acolo: „omul este o creatură frivolă şi incongruentă, şi poate, ca şi jucătorul de şah, iubeşte doar procesul jocului, nu sfârşitul acestuia”), şi chiar, prin extensie firească, la Gregor Samsa şi Josef K. ai lui Kafka. Nimic neobişnuit la un scriitor foarte grijuliu cu subtilitatea şi cu efectele subtextuale.

În ceea ce priveşte imaginaţia onomastică, autorul nostru se situează în trendul tradiţional românesc. Ele au legătură strânsă cu subiectul naraţiunii, cu mediul în care numitul trăieşte.  Exemplele pot fi, aici, argumentul suprem: Temistocle Cocoşatu, Benone Moţ, Bucilă Bulan, Pop Grămadă, Ion Ăl Mare şi Bun, Pompilică Bulău, Leonardo Filozofescu, Cornel Opintescu, Liviu Magraon, Cristian Porcea, Iulian Fometescu, Mihai Dijmărescu, Nicanor Văcărel, Vitalie Cocoş, Marin Găinaru...

Parodiind cu excelenţă o lume în degradare, falsificată, Augustin Doman face şi un serviciu etic inestimabil în literatura de azi, mai degrabă evitat de colegii de breaslă.

Cu „Zbateri facile, strădanii futile” (2017), Editura „Bibliotheca” din Târgovişte adaugă o carte remarcabilă la bogata listă din colecţia „Proză contemporană” coordonată de Mihai Stan. o carte remarcabilă la bogata listă din colecţia „Proză contemporană” coordonată de Mihai Stan.