Florina Isache – Drum în casa de iarbă

Despre moarte, dragoste şi alte eresuri

Când ai o prefaţă semnată de Gheorghe Grigurcu, apropierea cititorului obişnuit de poemele tale devine dificil de gestionat. Dacă eu nu am, îţi zici, aceleaşi impresii ca poetul-critic din Amarul Târg, deţinător al Marelui Premiu „Mihai Eminescu”? Dacă am altă părere, alt fel de gust, alt undeva şi altcumva găsesc ceva din mine pus acolo de autor? Ce părere voi avea despre mine însumi după lectură?

Florina Isache îşi asumă riscul, nici nu avea încotro, cunoscuta colecţie selectă de la Satu Mare se şi numeşte „Gheorghe Grigurcu vă recomandă”, şi ne propune un „Drum în casa de iarbă”* plin de surprize dintre cele mai reconfortante pentru lectorul preţios şi pretenţios.

Dacă, altădată, remarcam prezenţa cotidianului deliberat degradat în poemele din „Ploi în oglinzi”, nici acum nu mă situez în altă parte, realitatea de zi cu zi fiind substanţa cu care poeta joacă arhitecturile parcă mai eterice, chiar dacă, aparent, derutant, mai concrete. „Realitatea începe aici”, adică unde mă aflu eu, poetul, şi o provoc să fie exact din minut în minut. Cartea este, astfel, un jurnal care începe în minutul *01’16 şi se termină în minutul *064’16. Periplul este „iniţiatic”, adică te învaţă să vezi în jurul tău ceea ce poate treci, de obicei, cu vederea: poezia din/dintre lucruri, din/dintre oameni, din prezenţe şi din absenţe. Vitrine, mobilier urban, oameni vii, reflexe/oglindiri de chipuri şi peisaje, râuri, păduri, parcuri, flori, copaci, anotimpuri, gări, ferestre, cuvinte, tăceri, iubiri…

Lectura aminteşte imediat de experienţa poetică a unuia dintre cei mai reprezentativi optzecişti, Ion Stratan (în acest octombrie, pe 19, se împlinesc 12 ani de la plecare lui Nino în cea lume mai bună!), mai cu seamă de volumul „Cimitirul de maşini” (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2005, cu desenele autorului) care a făcut oarecare vâlvă, dar şi de poeme ale lui Matei Vişniec. La amândoi, esteticul şi poeticul sunt recuperate prin adâncimea semantică a cuvântului, ceea ce este perfect valabil şi la Florina Isache. Scrierea devine, şi la ea, scriitură, în sensul barthesian al noţiunii, „este, prin urmare, în mod esenţial, morala formei; este alegerea ariei sociale în interiorul căreia scriitorul decide să-şi plaseze Natura limbajului său.”** Conform definiţiei, e o manieră de a gândi Literatura, nu de a o lărgi, cu tot cu biografismul cunoscut, aici sublimat, transfigurat, alienat, dar nu mai puţin prezent ca vehicul generos şi percutant.

Cu drumul în casa de iarbă, Florina Isache nu aduce nicio realitate nouă, ci face din aceea înconjurătoare Literatură, adică Poezie. De exemplu, lecţia de ontologie are loc lângă standul de flori. Sugestia primă: existenţa este înflorire, este deschidere spre lumină ca hrană şi cunoaştere. Dar exact asta nu ne spune poeta. Asta se cuvine să înţelegem noi, în minutul *04’16, din cele cincisprezece cuvinte ale poemului. Suntem încă la debutul călătoriei. La fiecare minut şi 16 secunde (cu o excepţie, atingerea traumei, dar voi reveni) se face popas. Stop cadru. Mişcare. Totul într-un oraş care se află (şi) într-o cameră, care se află (şi) într-un trup, care se află în cuvânt.

Exerciţiul poetic este (şi) de astă dată surprinzător, foarte variat, poeme ample, grele, epice, alte poeme de câteva cuvinte („scrie, / scrie, / scrie, // scriu.”- *010’16); stări complicate, abisale, apoi fulguraţii luminoase (Întind mâna peste ziduri / şi rămânem îmbrăţişaţi… - *017’16)… Poeta nu lasă loc de odihnă, de plictis, nepăsare, abandon, ea provoacă permanent, ludicul este omniprezent şi omnipotent, orice poate fi/deveni orice, poate fi oriunde şi oricând. Minutul *012’16 este relevant pentru schimbul abia ghicit de planuri de la un vers la altul, cu (auto)ironia intrinsecă: „A ridicat piciorul de pe acceleraţie şi maşina s-a oprit într-un copac. / A văzut moartea cu ochii. / Avea o rochie trendy, / i-a zâmbit complice. / - De ce nu te uiţi pe unde mergi?” Cu un minut mai devreme (*11’16), „Se apleca peste pervazul ferestrei şi privea în gol. / Strada era feeric luminată şi se gândea că e frumos să mori noaptea. / Este ca atunci când faci dragoste la lumina lumânărilor aromate şi cineva plânge de fericire.” Viziuni diferite asupra întâlnirii cu moartea, mereu în preajmă, tentantă sau aleatoare, vizibilă sau ascunsă sub alte imagini (ca de obicei, somnul este cea mai banală formă, benignă, a ei), cu inevitabila prezenţă (discretă şi delicată) a erosului în toate conotaţiile sale, într-un oximoron caracteristic demersului poetic dintotdeauna al Florinei Isache. Şi cu subtilul joc al înţelesurilor ambigue, duios ironice, mai cu seamă în paginile din urmă ale cărţii: „Carnea mea este o plajă / pe care poţi să faci dragoste / cu toate femeile tale / în care te aştept.” (*051’16). Între moarte şi iubire, o lume intermediară, „pervazul ferestrei”, spaţiu incert unde „nici un drum nu seamănă cu altul… / chiar dacă e acelaşi” (*013’16).

Realitatea din poezia acesta este mereu alunecoasă, scapă percepţiei, virează mereu în altceva, într-o lume paralelă, călătorul trece din prin spaţii ubicue, polimorfe, se confundă cu Celălalt, îl ocupă şi se lasă ocupat. Cele mai simple prezenţe devin pretext pentru schimbare, devenire: „Ninge. / Şi noi, unul, sub zăpezi… înflorind.” (*019’16). Viaţa însăşi are tot felul de comportamente ciudate: „Există o zi în care viaţa pleacă din mine. / Se plimbă aşa, de una singură, pe strada Rahovei, / […]/ Când se întoarce la mine, sunt plină de viaţă şi alerg în somn” (*029’16), „[…] mi-a crescut părul / peste celulele tale albe, uimindu-te. / Eu nu sunt eu” (*030’16). Alienarea pluteşte ca o permanenţă a ceţii, a translucidului prin care contururile se pierd. Oraşul este o casă, iar casa o încăpere, o închidere cu rol incert înlăuntrul fiinţei („un loc intraviran acolo, între ficat şi cord”- *062’16). „Viaţa oraşului se auzea în noi ca semnalul acustic al unei ambulanţe. / îi făceam loc să treacă / şi casa se închidea în noi ca o stradă înzăpezită.” (*016’16) şi „[…] Strada plutea în mijlocul camerei, / nuferii creşteau pe marginea patului, / printre aşternuturi… […] / […] pereţii înalţi / reci, lipiţi de mine. / Pereţii sunt o vestă de salvare.” (*031’16) sau excelentul poem *032’16: „Camera are iz de absenţă. / Melancolia se scurge pe pereţi, verde… / seminţele aruncate în grădina din faţa blocului / crescuseră până la etajul trei şi umbra lor / intra pe sub ferestre, se aşeza peste oglinzi şi peste cuvinte. / Se făcea frig. / Te căutam în mine. / Strigătul se spărgea de coaste, / ca o linişte.” Formele interschimbabile abundă de-a lungul volumului, fabulosul este firescul cotidian într-o lume în care recluziunea pare singura certitudine care oferă aparenţa de siguranţă. Degradarea existenţei este generalizată, poeta pare a căuta o coerenţă, pare a încerca să pună o ordine în haos, dar reuşeşte doar o descriere sumară a unei existenţe dominate de absurd şi metamorfoză. Doar actul de a scrie („scrie, scrie, scrie”…) cuvinte are un sens, pare o împlinire. „[…] // O vietate şi-a luat zborul din sângele meu, / lăsând în urmă un zgomot albastru, / ca în serile când nu veneai / şi lăsam apa de la bucătărie deschisă, / simulând un chef prelungit. / Circumstanţele conturează o casă fără raze, / cu pereţi mirosind a cerneală. / Pietrele se adună în jurul mâinii care scrie.” (*035’16). Şi imediat: „Cineva îmi taie perfuzia cu oxigen / şi trânteşte doza cu fericire / de pereţii bucătăriei. / […]” (*036’16).

 S-ar putea cita la nesfârşit fără a epuiza bogăţia de sensuri şi de sugestie a volumului, „casa de iarbă” dovedindu-se  a fi o nesfârşită grădină fermecată, în care Florina Isache s-a „rătăcit” şi în care ne conduce şi pe noi după un program secret. Astfel, poemele în care activităţile cotidiene împinse în poezie sunt executate de „Mama mamei” adună fragmente de înţelepciune şi de statornicie şi aici se desfăşoară nestingherită duioşia, care în alte părţi era înăbuşită sub expresia ludic-ironică. De la *037’16, începe o secţiune cu flash-back-uri în copilărie (cum şi în volumul anterior al poetei) în care seninul şi strălucirea câştigă bătălia, fie şi cu o umbră care vine tocmai din vechime, aceea a identităţii simbolice nuntă/moarte, celebrată de balada Mioriţa: „Bunica / şi-a remodelat trupul / până când a încăput / în corsetul / de lemn parfumat. / Buchetul aruncat la înmormântare / a căzut în braţele / viitoarei mirese.” (*046’16).

O singură excepţie de la modelul de titlu al poemelor este: *06’2016. Încerc să găsesc o semnificaţie şi poemul însuşi mi-o oferă. Este un text probând pasajul printr-o problemă de sănătate (probabil o pneumonie), în salonul de spital 401, „între Ministerul Apărării Naţionale şi Catedrala Neamului”, unde „eram cinci în cameră, fiecare în colţul ei de lume / aşteptând doza de cefurexin”, experienţă traumatică sublimată poetic pe calea expunerii fals biografice deviant amănunţite. Acolo, posibil sub influenţa medicaţiei, „Pădurea Vedea îmi stă în faţă şi / râul cu acelaşi nume şi turla bisericii şi noua faţadă a staţiei Peco”, iar „Verra are pământ în urechi. Din ele cresc flori galbene. / Aşa îşi imagina ea viaţa după viaţă. / Sfida legile descompunerii.” Delirul benign sfârşeşte cu o imagine dură, din zona distopiei gothice (Vezi romanul „În fiecare zi e joi” de Hanna Bota.): „La baia bolnavilor de cancer intrase un şarpe. / Se întinsese în cabina de duş. / E marţi…”

Cu acest al patrulea volum de poezie, Florina Isache din Roşiorii de Vede iese, încă o dată, câştigătoare a unui loc central în poezia românească actuală, cu totul distinct şi „la o cotă înaltă”, cum adevărat remarcă, în prefaţă, dl. Gheorghe Grigurcu. Cartea este egală în valoare, incitantă şi provocatoare, o analiză a crizei existenţiale contemporane făcută cu mijloace poetice dintre cele mai adecvate şi semnificative. Este o plăcere estetică de profunzime lectura celor 64 de poeme, o tablă de şah policromă şi cu o muzică interioară de frumoasă şi puternică delicateţe.

_______

*Florina Isache, Drum în casa de iarbă, Editura Pleiade, Satu Mare, 2016

**Roland Barthes, Gradul zero al scriiturii urmat de Noi eseuri critice, Traducere din franceză de Alex. Cistelican, Ed Cartier, 2006, pag. 16