Unde eşti copilărire cu… păpuşile cu tot – îşi vine
să exclami, parafrazând liber, la citirea noului volum al Silviei Bitere. „De-a
Coraline” (2012) ne făcea atunci cunoştinţă cu „sporovăiala unei puştane”, „un
fel de incantaţie de candoare” (Al. Cistelecan), o joacă de-a jocul al unei
Alice maturizate prea devreme, înainte de ieşi dintr-o lume a misterului, unde
„oamenii sunt decupaţi din ziare se amestecă / dadaist lunatic absent” şi „sub
asfalt se dă un spectacol în care
oamenii joacă rolul / perfect de mort”. A rămas azi, şi persistă în noul volum,
o gravitate pe care nu-mi explic de ce comentatorii nu au observat-o, în grija
de a îi încadra – închide! – poezia într-un gen anume (de la romantism la
suprarealism – Angela Nache Mamier, de parcă ar exista un poet autentic azi
fără a parcurge, fără a „rata” TOATE orientările, experienţele anterioare!), o
gravitate a patimii neostoite de a cunoaşte/înţelege lumea înconjurătoare. Este
o lume încărcată de imagini bulversante şi goală de sens, pe care Silvia Bitere
încearcă să o re-constituie, să o re-iniţieze; „o, măreţule, îmi spuneam,
împărţind bucata de cretă / albă cu Dumnezeu / de jos Eu mă cred Dumnezeu,
Doamne? / […] / Tu să mă cumperi, rogu-te Doamne!” – citim în „De-a Coraline”
(p. 80) încă îndoiala la contactul cu o Creaţie împreună, pentru ca, în „Gri kamikaze” să îl înlocuiască în
Creaţie, să şi-l aproprieze, parcurgând „singurul drum spre ceea ce nu am aflat
că sunt”: „Doamne cum să te cuprind? / povestea mea începe de sus / când îmi
arăţi un cer un soare / iar eu mă bucur / uite cât sunt de asemuită ţie /
coastă din ce oi fi tu mă ştii / mirarea nu-şi mai încape sensul / nasc în
fiecare zi câte ceva / de exemplu azi am născut un fir de iarbă / care mi s-a
lipit de geană / şi alerg alerg cu el la firul gleznei – când de geană când de
gleznă / de abia atunci mă mir / mă mir de glezna mea firavă / ce-ţi calcă
pământul dospit / şi nu te mai caut / te am” (p. 17).
Aş putea spune că poezia Silviei Bitere, frenetică,
egocentrică, dar nu intimistă, este în primul rând expresie, dar asta ar
acoperi mai puţin de o zecime din rezultatul efortului ei creator, un efort
care nu se vede în vers, dar care se presupune la o lectură intensă;
construcţia după un algoritm continuu surprinzător, imprevizibil, aproape
aleatoriu, mimând cu graţie dicteul automat, trimite, e adevărat, spre o
dimensiune a discursului suprarealist, dar este numai o discretă latură tehnică,
„poezofică”, pe aici se
accesează dimensiunea ontologică, pentru că, evident, personajul Silviei fuge /
se refugiază / evadează din realitatea-ficţiune apăsătoare („evadarea
deţinutului reprezintă partea în care părăsesc romanul” – p. 18 – poemul este
un fel de ars poetica) în lăuntrul
său, în căutarea unei alte ordini a haosului; poetul „e fericit e gol puşcă în
el”, pe când „istoria se scrie încet odată cu mersul nostru”. Este o căutare amăgitoare,
personajul – căci şi autoarea – o ştie: „aşa credeam că tot ce visez / se şi
întâmplă / dar iată, visul nu e pentru muritor, simplă doamnă / e ca un guler
de vulpe polară / lăsat în şifonier pe timpul verii // sunt un biet om femeie
sunt / zidirea lui Dumnezeu / cerberul paznic de jos în sus / unde urcatul din
treaptă în treaptă se face / şi treapta face cărare prin mine” (p. 45). Da,
Poetul ia locul Creatorului, re-inventează Lumea, dar nu poate renunţa la
Planul aceluia, cum nu va renunţa să-l certe şi să-l ierte, să-l caute şi să-l
abandoneze („încă îl caut pe Dumnezeu / mă uimesc că nu port carne pe suflet”; „şi
nu te mai caut / te am”). „Gri kamikaze” este povestea unui vis în destrămare, „umbra
ia forma nimănui” şi „raiul e o sfoară întinsă / de care stau agăţate sufletele
noastre ca o foiţă de tutun” (p. 13). Sensibilitatea bine disimulată în
vigoarea aproape „masculină” a tăieturii versului, răzbate netulburată în
frazări de mare frumuseţe expresivă, „dispariţiei elocutorii” la modă de la o
vreme, Silvia Bitere răspunzându-i cu o prezenţă acaparatoare a fiinţei sale de
simţire şi de interogaţie, cu o personalizare accentuată a emoţiei scăldată
într-o tragică veselie („mergeau cu mine pe acoperişul blocului / cântam din u2
ne luam de gât / săream cu ochii deschişi ne transformam / într-o altă viaţă în
avioane de război / venea salvarea şi totul era atât de minunat / atât de roşu
fără sonor” - p. 5).
Silvia Bitere scrie, în fond, o poezie reflexivă de
cea mai bună calitate, departe de retorism şi de edulcorări sentimentaloide, de
estetizări minimalist-mizerabiliste, o poezie bogată, din registrul grav, cu
mijloacele expresive ale unei arhitecturi arborescente care subjugă întâi prin
ritmurile întrerupte ca ale apelor învolburate de munte, pentru a convinge
imediat de adâncimea misterioasă – ca a ochiurilor de apă din peşteri - la care coboară în mărturia emoţională.
Copilărirea a acces la un joc secund şi la incertitudine, la nesupunere în faţa
imposibilei evadări, dar acceptare a acelui „dezastru al sensului” care o
conduce, inevitabil, spre o poezie a descifrării esenţei umane fundamentale;
„azi ca şi ieri am înţeles o parte din sensul existenţei mele /[…]/ fluieram pe
străzi / ca un hoinar la drumul mare eram pesemne un evadat / dornic de
libertate şi fără grija zilei de mâine /[…]/ da sunt da exist uite calc iarba
calc mocirla / sunt viu şi lângă mine stă inamicul cu buza crăpată ca la iepure
/e om pentru asta trebuie să lupte ca să ştie cum să moară / nu din genunchi nu
din încheieturi cădere /[…]/ nebunul care te strigă nebunule / tu as besoin de
tenir bon / la chute ne se fait pas à genoux”. (p. 49)
Poemele în proză cuprinse în acelaşi volum nu fac
decât să sublinieze varietatea mijloacelor poetice de care dispune autoarea
pentru a se exprima deplin pe sine la ciocnirea cu Lumea şi a transmite emoţia,
generos, mai departe.
