Asta ar putea fi una dintre
concluziile poeziei scrise de Meda Perţi, o poezie despre visul de neîmplinit
al ascensiunii, într-o lume absurdă, pentru că „Există
un sus pentru orice suflet/ suspendat între fire de cer”, dar „vorbeşti limba
penelor pierdute/ într-un zbor poate prea înalt/ pentru braţele larg deschise/ ale
secundei”. Sunt aici nostalgii ale clipelor faste în braţele naturii – „m-am
întrebat dacă mă recunoşti aşa/ îmbrăcat
ă în frunze/ îmbrăţişată de vulnerabilităţile
timpului/ pe care doar zborul le vindecă”. Albastrul [cerului] şi Verdele sunt
culori-martor ale dorinţei vag erotice, în robia necomunicării, a suferinţei
carnale, a rănii deschise hrănindu-se din absenţa de sens, în cea mai bună
tradiţie postmodernă a existenţialismului ateu sartrian.
Aflăm că „e prea
mult zgomot în tăcerea asta asurzitoare”, atunci când „Alerg zdrelindu-mi
carnea/ de cuvintele nerostite ale celorlalţi/ alerg şi carnea descoperită/
zvâcneşte la fiecare atingere a zilei/ şi a nopţii/ şi a vântului”. Imposibila
respirare este ratarea continuă a popasului benefic – nu sunt rădăcini, nu este
nici zbor, doar o alegare imposibil de oprit, o fugă din hazard în hazard,
precum o ieşire din cuşcă în altă cuşcă. Prizonieră a unui univers apăsător, Fiinţa
este de regăsit, de reconstituit din fragmente alese aleatoriu, din ceea ce
pare a fi: „port cu mine în fiecare
zi/ o bucată de lume inertă/ nu ştiu dacă mai trăieşte/ sau dacă e doar
conturul/ unui soare îngheţat/ care mi se oglindeşte în iris”. Invocaţia
Sinelui ca salvare din apatia perpetuă – „reinventează-mă suflete/ îmbrăţişează-mi
penele/ ce vor să zboare arzând/ spre miezul culorilor” – se arată a fi
imposibilă: „e greu să-ţi înveţi aripile/ să-şi numere paşii pe pământ/ în
aşteptarea luminii/ desenându-le pe cer/ confuz... îndepărtat.../
respirarea...”. Cuvântul nu este de ajuns pentru a face ascensiunea, dar poate
crea iluzia ei, poate umple golul existenţial, poate stinge senzaţia lipsei de
împlinire, de sens, poate oferi o cale de ieşire: „dorul de lumea mea
neinventată/ mă face să-mi strâng bagajele/ în fiecare seară/ e doldora de
tine în fiecare buzunar/ mai ales în cele ascunse/ de ochii lumii”.
Discret, erosul
se strecoară – se insinuează! – înlăuntrul fiinţei şi ocupă şi locul
thanatosului, zeităţi precum Nyx, Erebos şi fratele său geamăn Hypnos sunt
absente (cuvintele somn, dorm nu apar în carte, doar „întunericul
de care am fugit/ cade peste mine/
strivindu-mi aripa”), lucru interesant şi semnificativ, o marcă
sugestivă a creaţiei poetei de faţă, o trădare
a tradiţiei milenare, de la preoteasa Enheduana şi de mai departe citire. Iată
proba: „Mi-e din ce în ce mai uşor/ să vorbesc despre moarte,/ nici măcar când
o privesc în ochi/ nu mă mai înspăimântă/ alunecarea rece, şerpuitoare/ în
jurul mâinilor mele înălţate spre stele./ E doar un suspin repetat/ al aripilor
reînmugurite/ care nu şi-au cunoscut rădăcinile.” Iluzia e perfectă, chiar „lumina
ţesea hotare/ între bine şi rău” şi „îmi era dor să mă scufund/ în
întunericul tău/ mi-am înfipt degetele în muţenia ta/ sorbind-o la nesfârşit”,
când „degetele mele nu mai ating înaltul/ mă păcălesc
uitându-mă în oglindă/ pentru fiecare rază a răsăritului”. Însetarea este a tăcerii elocvente, nu a cuvântului care iscă
iluzia!
Meda Perţi este
deţinătoarea unor secrete ale împăcării cu absurdul existenţei pe care,
generoasă fiind, ni le şi împărtăşeşte: în „joaca de-a moartea/ şi de-a
viaţa”, „întotdeauna am ştiut/ că demonii interiori/ citesc
în scurgerea roşului din mine/ cu cât mai deschisă carnea/ cu atât mai
profetice/ amintirile lor/ din viaţa de îngeri” (sensul sângelui).
O carte de debut matur, consistent, artă poetică clar definită in actu, adică văzând şi făcând, ce
altceva decât poezie adevărată, poezie dintotdeauna.
