„am mai bifat o zi/ pe această planetă grăbită”
O poezie din zona
existenţialismlui, cu amprentă [auto]ironică, interpretată de un actor al unui
mod de a fi cel ce nu eşti („ego sum qui non sum“), dar profundă în fond şi
marcată de angoase mascate subtil, ne oferă autorul odată cu această carte având
un titlu deliberat ambiguu în semnificaţii – Temeriada derivă din „temere”/
teamă („mucenic/ al tuturor temerilor tale.”) ori din „temeritate”/ curaj
(„Ceea ce/ ne mai dă curaj/ în fiecare zi/ este gândul/ că mâine...”)? Acest sprinten
joc al dublei valori semantice face cluul poemelor, pendularea între sobrietatea
întrebărilor despre viaţă şi zburdălnicia răspunsurilor eludând recursul la
esenţele tragice ale vieţii. Poate că este de preferat seninul, fie el cât de
puţin, înnorărilor şi ceţii de care ne lovim neîncetat – pare a sugera poetul.
Precum Søren Kierkegaard,
analist al sufletului socratic, autorul pare că a căta să afle „cum ar fi să
trăieşti o viaţă întreagă numai prin perspectiva ironică?”, pentru că, observă asemenea
filosofului danez, „prezentul nu se potriveşte cu ideea” şi atunci se simte
„prizonierul finitudinii”.
Cu mijloace stilistice adecvate, avem spre
lectură poeme ce ne-ndeamnă, aşadar, la reflecţie, dar ne induc şi o
indefinibilă emoţie, poate legată de nostalgiile stârnite din recursul la
cotidian, chiar atunci când aparent ne aflăm în zona transcendentului. Aspectul
conform căruia „Încă de la începuturi,/ Dumnezeu se tot chinuie/ în zadar/ să
mă plămădească” – este expediat curând înspre eros: „Noroc de tine,
femeie,/[...]// Numai tu,/ cu răbdarea ta de neînţeles/ pentru vremurile
astea,/ ştii cum să mă înfiripi,/dându-mi formă şi trup/ care să reziste/
suflării dumnezeieşti,/ în aşteptarea unui suflet/ care poate te va iubi/ sau
poate nu…” Chiar dacă „suntem din ce în ce/ mai târzii” „Şi parcă rânduielile
lumii/ şi-au pierdut din esenţă”, „Facem colecţie de zile,/cu pasiunea unui
filatelist înfocat./ Le strângem chiar dacă unele/seamănă leit cu altele.” Pare
venind dinspre din Mitul lui Sisif, al lui Albert Camus, cu tot cu absurdul ce
îi decorează acestuia existenţialismul. Am citat mai mult pentru că acesta este
tonul întregului volum, un îndemn la acceptarea inevitabilului, la evitarea
răzvrătirilor inutile, a sacrificiului fără rost, atâta vreme cât „locuim cu
toţii/ într-un terariu gigantic” şi Cineva „ne priveşte/ curios/ printr-o
lupă,/ amuzat de cât/ de caraghioşi/ putem fi.”
Abordarea aminteşte cumva şi
de Marin Sorescu, unul mai blând şi mai cuviincios, dar tot aşa de ştrengar, de
vreme ce, la pagina 36, Charon intră în grevă, iar la pagina 99 soseşte
imperativul: „Dumnezeule,/ când ai puţin răgaz,/ dă-mi condica ta/ de sugestii
şi reclamaţii,/ aş cam avea ceva/ de scris acolo.” Ba se întâmplă ca „Marin,/
nebunul satului,/ a aruncat ieri,/ în fântâna aia secată/ din vale,/ piatra
filosofală./ De atunci,/ cătunul nostru/ a devenit/ atracţie turistică.”
Poetul intră permanent în
dialog persiflant cu tot ceea ce-l înconjoară, cu semnele trecutului („Pe
cine aţi băgat/ în calul troian,/ de-l tot bufneşte râsul?”), este interogativ şi cu sine însuşi, se miră,
se îndoieşte, constată şi acceptă; nu se revoltă; se adaptează. Alternează
dialogul cu monologul, neobosit în a provoca lectorul la o călătorie
imprevizibilă. Aventura sa, cât este aventură, e povestită aproape didactic –
de aici şi ironia omniprezentă, persiflarea chiar şi a celui care se presupune
că citeşte având cine ştie ce aşteptări superioare. Este evident că dimensiunea
discursului absurd vine din constatarea deficitului de sens în alcătuirea lumii
contemporane. Un exemplu bun este poezia „I se spune dragoste”, pag 113-118, dar
şi poezia „Vegan”, pag. 126-128: „Moartea/ şi-a lăsat barbă./ Lungă/ până spre
stern,/ în pas cu moda/ vremurilor astea triste./ Umblă acum/ îmbrăcată/ după
ultimul răcnet”.
O căutare mai acribioasă,
mai scormonitoare asupra declicului ce stârneşte producţia poetică ne dezvăluie
o căutare de sine acerbă a autorului, o încercare de constituire şi mai cu
seamă de re-constituire a fiinţei interioare aflate în continuă dezagregare,
împreună cu lumea (pe) care o găzduieşte. „Ca o turmă/ de ciute speriate,/
mânate din spate/ de o haită de lupi,/ anii mi-au luat-o/ la fugă/ de ceva vreme”.
Cititorul este luat nu doar de martor la întâmplarea sinelui, ci este invitat
să participe cu propriul sine la procesul perpetuu de structurare a
instructurabilului. Metafora este relevantă, ca totdeauna: „Ştirea spunea/ că
Dumnezeu/ a creat omul/ din cenuşa rămasă/ după fiecare înger/ pierdut în
luptă./ Doar aripilor/ nu a mai reuşit/ să le dea formă/ şi ne-a creat/ fără
ele.” Eşecul Creatorului, de care se pare că El era mulţumit, a condus la
faptul că „tot continuăm/ să ne creăm/ zi de zi”, „miliarde de
trupuri/ din cenuşă de înger.”
