Ana Pop Sîrbu - Poesii

 Un impresionism dezinvolt fundamentează lirismul poeziei semnate de Ana Pop Sîrbu, în volumul intitulat simplu şi aluziv „Poesii” (David Press Print, 2015), fără, însă, a-l ocupa pe de-a-ntregul. „La Nature est un temple où de vivants piliers / Laissent parfois sortir de confuses paroles; / L'homme y passe à travers des forêts de symboles / Qui l'observent avec des regards familiers.” – iată de unde par că se trag poemele sale aproape minimaliste, răspândind, însă, şi calmul iscat din esenţa haiku-ului (în prefaţă, Felix Nicolau vede imediat filiaţia). Firesc, sugestia este dominanta, cunoscutul „eu poetic” nu intervine în peisajul static al iluziei. Pagină cu pagină, o serie de fotografii, nimic despre mişcare, despre trăire. Poeta „opreşte clipa”, o rinde cu ace ca-ntr-un insectar şi o disecă cu mijloacele metaforei semnificative. Tensiunile, câte sunt, vin din expresivitatea oximoronului mai mult sau mai puţin mascat („Doar absenţa mai prinde contur”), dar continua senzaţie decădere îi joacă fără oprire rolul, peste tot ea sugerând lipsa de fertilitate a unei lumi încremenite: „Floarea primejdiei încă nu înflorise”, „Prin peisajul uscat [...] / Zile cojite, / Un geam obosit”, „Pâraie de culori distincte / Mor pe aproape”, „Lumina cade portocalie şi roşie”, „Soarele ascuns încălzeşte / Doar umbre pe nisip, Firavă îmi părea lumea. / O vedeam răsturnată. / Alături, amiaza era / O fotografie confuză”, „Lumina cobora. / După-amiaza se decolora / Printre case vechi…”, „Lumina cădea obedientă”, „Se-ncreţea asfinţitul”, „Ce palid e amurgul”, „Ceaţa îngustă pardoseşte / O margine, o povară”. Cam acesta este Decorul în prima secţiune a cărţii, cu o lumină muribundă (v. sublinierile mele), care revine pe alocuri în restul volumului: „Noaptea zvântă orele, / Absorbind lumina din corpurile noastre”, „Flacăra lui era / Chiar lumina ascunsă”, „Îmi reconstruieşte liniştea. / Focul, lumina rece”. Selecţia de expresii dă seamă de această viziune dedicată lipsei voinţei de viaţă. Celelalte secţiuni, Memento, Portrete, Emotikon, Oglinzi narative, nu diferă prea mult ca abordare a poeticului. Aceeaşi economie de cuvinte, aceeaşi dorinţă de a simboliza rece şi plat o realitate încremenită, ruptă de coerenţa întregului. Totuşi, în Portrete, poemele cumva mai ample ne sugerează ecouri din bagajul expresionist blagian, un abandon al pasivităţii, raportarea a absolut, interiorizarea şi spiritualizarea peisajului: „Mama-i un crâng, spre apus. / Are 88 de ochi. De timpane. / Străbate pinii aurii, / Ca roiul de albine din jurul lunii. / E tânără. Îmbrăcată-n brocart. / Nu se desparte de Cer nicio clipă. / Şi îl înconjoară ca un fum. / Are mâinile strânse / Ca iarba din uluci. / Un râu poartă în piept. Căpăstrul cailor / Ce-o leagă de lume. / Mama e dealul singur / Ce-mi stă în cărare. (Brocart). Dar în Emotikon, unde tandreţea pare să-şi facă un pic de loc, degradarea sentimentului este o iminenţă: „Inima mea e un scarabeu. / Tot mai umilă-i gâlceava ei. / Doar norii asurzitori vor şti / Ceva despre ea. / Inima ta e-o literă. / O pajişte plină. / Se face ţăndări piatra în lumină, / De grâul semănat în mine. / Ţin în mână lucruri / Care nu mai sunt. / Doar amurgul se strecoară / Pe lângă noi, / Despăturindu-şi faţa.” (Piatra în lumină). Ne luminăm citind un poem ce pare ars poetica: „Frigul purtat de tine, / De mine, de noapte, / E vibraţia ce se lasă / Pe incertitudinea Artei, / Pe cei ce o întrezăresc / Din zile incerte. / Din acel spaţiu mărit, / Când corola Mariei / Tace în preajma lăncilor voastre, / Amorfe. (Frig). În lipsa mesajului venit de Sus, în prezenţa tăcerii ca răspuns la rugă, se înstăpâneşte epoca de gheaţă, lipsa de ideal, de rost al lumii, adică Vacuitate: „Totul e gol. / Lecţia de viaţă nu e grandioasă. / Privirea se ciobeşte de ţipătul meu / Şi strigă înceţoşată, spectrală…” Dar nu e nimic din ceea ce ar putea însemna transcendent în poezia Anei Pop Sîrbu, în linia firescului impresionism Zeul este absent şi chiar absenţa sa este absentă, ca interogaţie spirituală, într-o lume bidimensională, precum o bandă a lui Moebius al cărei sfârşit nu poate fi imaginat. Există, chiar în interiorul fiinţei, numai o geometrie seacă a spaţiului desenat în cărbune, un ansamblu static, inert: „Jocul de şah e pe străzi. / Un domn priveşte pe deasupra cravatei. / Se aude un clinchet târziu. / Cupa e plină. / El trece strada. / Odaia nu are margini. / Pe uşă, un stol de păsări negre. / Aşa stau lucrurile cu melancolia.” (Melancolie). Dexteritatea poetei în a desena cu mijloace puţine ansambluri precise şi semnificative este dincolo de orice îndoială. Aceste construcţii eliptice nu sunt deloc mai sărace decât o revărsare aluvionară de cuvinte, însă ele permit cititorului să completeze golurile cu propria trăire, nu neapărat mai colorată, mai luxuriantă, poate cel mult mai personală, căci are destul loc de popas: „Voluptate uzată, mutilată de elan. / Plăsmuită. / Acum, când toate-s în van, / Ce obstacol e-n tremurul / Glasului tău… (***) şi „Libaţia nopţii, azi şi ieri. / Taverne, întâmplări, buze strânse, / Printre Cezari, linguşiri, inscripţii / Şi alte Berenice. Femei palide, / Date uitării. Precaute, asemenea carnaţiei versului. / Dar, mai ales, acea dogoare, / Acea viziune a versurilor trufaşe / Printre hexametrii … (Voluptăţi iluzorii). O umbră de textualism îi permite poetei să se situeze în modernismul târziu contemporan, de care se mai folosesc, în secret, şi poeţii declarat postmodernişti. Textele volumului de Poesii semnat de Ana Pop Sîrbu au claritatea şi delicateţea unor bijuterii muzicale din perioada barocului târziu, dar în refuzul total al exuberanţei şi al grandorii.  

Octavian Mihalcea – Umbra de fier

Dacă este evident, de mai bine de un secol, că poezia se face cu cuvinte (a se adăuga expresiei şi grăuntele necesar de caldă ironie strecurat de Mallarmé), nimic nu o obligă să locuiască în ele. La nivelul cel mai înalt, poezia îşi află sălaşul dincolo de cuvinte, în spatele lor, chiar înaintea existenţei lor, dacă-mi este permis să arunc mănuşa. Fiind de acord că „la-nceput a fost cuvântul”, atunci poezia îşi află sălaşul dincolo de acel început, în creuzetul din care energiile cele mai subtile şi-au iscat forma şi şi-au căutat trup. Actul Creaţiei Primordiale este un Act Poetic, invenţia de lumi este rostul prim al Poeziei, iară nu descrierea lor postumă. Dar dacă şi naşterea fiecărui om este un act poetic, moartea sa nicicum nu este altceva. Deja avangarda interbelică din secolul trecut a eliberat cuvântul de sensul imediat, conferindu-i identitate, deci existenţă proprie. A încetat să mai fie vehicul, a devenit cuvânt în libertate, iar lirismul, esenţial şi sintetic. L-aţi recunoscut aici pe Marinetti, urmele sale şi ale celorlalţi „revoluţionari” sunt mereu proaspete în poezia de azi.

De pe aceste premise se cuvine plecat, în opinia mea, la lectura poemelor lui Octavian Mihalcea, din noul volum numit „Umbra de fier” (Bucureşti, SemnE, 2016; cu ilustraţii de Alex Ivanov). „Instalaţia de avangardă funcţionează” – ne previne autorul, şi aş adăuga că o greşeală de tipar, ratată aici, ar fi urcat tensiunea versului şi reversului: „instalaţia de avangardă ficţionează” – dar m-aş cam îndepărta de sobrietatea autorului. Însă esenţa asta este, Octavian Mihalcea construieşte auster, economicos, foarte adesea asindetic, precum un eremit aşezat cu spatele în gura grotei penitenţei sale, privind în „adâncimi sihastre” „Mistuitele căi aurite, atunci când se revoltă ceara unui timp interesant”. Căci penitenţa este izvorul poemelor aşezate sub „umbra de fier”, suntem cu toţii „prizonieri din afară spre interior”, iar zidurile acestea dinlăuntru nu se pot sparge. „Captivitate strânsă la piept”, îmbrăţişată, aşadar, ca-ntr-o relaţie nevinovată victimă-călău. Un sindrom Stocholm de o frumoasă plasticitate a imaginii impresionist abstracte, esenţializate; de fapt, „poetul pictează poveşti”, în prezenţa timpului ca o materie inertă, lipsită de relief. Timbrul poemelor lui Octavian Mihalcea este angoasa existenţialistă lipsită de ethosul promotorilor direcţiei. „Simpla iluzie se petrece şi fuge pe întreaga cursă. Trecut fără viitor. Vară abstractă printre ierburi. Mult aşteptatele răspunsuri vin cu himerele traiului învingând expresia. Acum înclinăm forma tristă, alunecată. Urmează proba supliciului divers. Cumva inexprimabil.” Poemul tocmai citat, Acum înclinăm, descrie pierderea iremediabilă a legăturii cu realul, fie şi imaginat, elementele acestuia nu se mai leagă între ele, nu mai comunică. „Umbra de fier” este un şir nesfârşit de zăbrele cărora li se dezvăluie numai imaginea indirectă, desenul pe un perete îndepărtat. Toate întâmplările din acest spaţiu sunt stranii ca într-un spectacol de circ sau commedia dell’arte: „Satirul baroc înţeapă tablourile. Pătrundere zărită printr-un foarte abil fum. Vieţuire implacabilă împreună cu veninul. Lupa oricărei camuflări la plural. De altfel, luxul apare diferit peste dulcile pete.” (Pete dulci). Ar fi superfluu să se citească o asemenea construcţie eliptică în absenţa unei imaginări plastice, a construcţiei în minte a unui tablou cel puţin din genul acelora ale lui Chagall. Volumele sunt definite prin absenţa substanţei din forma obiectului: „Tot mai regretatele adâncimi vestesc discreţia lagunei. Mereu nouă, mângâierea măştilor pierdute. Din globul necunoscut vorbeşte legea redusă la esenţă. Valul – înaltă robie miraculoasă. Punere în scenă. Castel vestitor.” (Castel) Măştile apar adesea în poemele lui Mihalcea, însă este evident că nu mai există loc în care să te ascunzi, nu mai există intimitate, totul este la vedere – poemele acestea dau seamă de absurdul înstăpânit peste postmodernitatea în care vieţuim. Societatea transparentă (Gianni Vattimo), aici mai degrabă a transparenţei, în care marginile se pierd în indefinit, înseamnă eliberarea diferenţelor, dar, în viziunea lui Mihalcea, à rebours, y compris şi abandonarea oricăror reguli, manifestarea brută a imediatului. Fragmentarea dă iluzia pluralităţii, dar trecerea de la unitate la pluralitate e o formă de slăbire, de dezagregare resimţită la nivel intim. Poemul Demult este o excelentă ilustrare a acestei trăiri tragice a destinului: „Deplasare, deplasare, treptat spre alte cruste din univers. Consecinţa fugară soseşte cu mereu diferite detalii. Vitrina unui tip născut demult. Mişcări străine însoţesc vigoarea fragmentului. Pulbere albă pe negre păsări.” Imaginea finală, a reducerii întregului la un simplu contrast al nonculorilor, resemnificând moartea, pune punct oricărei nostalgii, dar speranţa se mai hrăneşte din iluzie câteva pagini mai departe, în poeme precum Altă linişte: „Spui că doar acolo e linişte. Nu ard parfumuri grele, despre care nici nu ai vrea să vorbeşti. Pare că vegetaţia protejează dovezile. Afară simţi (da, chiar ăsta e cuvântul tremurător!) cum te vânează altă linişte. Poate nu există, nu poate exista. Mai bine zbori cu îngerii şi aroma teilor. Tuşe salvatoare.” Deja se observă o altă coerenţă a expresiei, o căldură ivită de nu se ştie unde, dar aceste „scăpări de hăţuri” sunt rare la prea-lucidul poet Octavian Mihalcea. „Mag printre spini”, poetul combină elementele în căutarea unei ordini imposibile, dar „Aşa e realitatea eterului. Trist exil al flăcărilor diafane. Rădăcinile sunt nepieritoare, doar cheia supliciului însingurează atingerile odată preţioase. Ameninţarea pândeşte lumina. Florile iau trup animal. […]” (Libertatea eterului).

Abandonând căutarea unui imposibil Paradis pierdut, Octavian Mihalcea cutează să şi-l reconstituie din fragmente disparate, din lumini şi mai cu seamă din umbre, din „Ploi vechi la margine de tunet, verticale călătorii, chiar primejdii”, „nicio emoţie, numai şi numai imagini în amfora unor imposibile coincidenţe.” Cumva, Paradisul său devine convingător, dar niciodată vindecător, „Poezia trezeşte oricând culoarea ochilor”, dar „Peisajul atârnat în lanţ” „prin lumea scărilor volante” nu reuşeşte să dea sens unui puzzle descompletat. Asta e lumea construită de poet, ceva ce ar putea să fie dacă s-ar putea lega fie şi iluzoriu. 

Diana Trandafir – Fiica lui Abel

„Sufăr de alb pe o mlaştină” 

În răspărul poetizării cu orice preţ şi în refuzul sentimentalismului se situează poezia Dianei Trandafir din volumul „Fiica lui Abel” (Pleiade, 2016, 80 p.), al cincilea al poetei, după „Translucide” (2011), „Poeme cu ceasuri şi flori” (2012), „Discurs în roşu şi alb” (2013) şi „Oraşul suspendat” (2015). Tentaţia vag elegiacă este refuzată cu abilitate şi de această dată, cu o oarecare [auto]ironie („nimeni nu ţipă de fericire / ci doar atunci când îi intră vreun ghimpe în călcâi”), cu insistenţă pe imaginea voit banală sub care se insinuează o subrealitate delicată şi stranie, precum în „Aşa începe o viaţă nouă”: „se sculau cu noaptea în cap / dimineaţa pe rouă / când luna îşi mai arăta cornul de piatră / de după hambar / Se trezeau să lustruiască piele porcilor a cailor şi a boilor / cu şomoioage de paie cât mai e caldă / Îi mai dezmeticeau din visare coarnele cele mari înnodate / şi oscioarele fragede ce se loveau unul de altul / cu clinchetul viu / Buimaci pipăiau craniile de cristal ale iezilor / şi mergeau apoi la oi să le menească de bine/ Delirând încă de somn ridicau fruntea şi zăreau / argintul spălat în zece ape al stelelor / Abia atunci li se dezlipeau pleoapele / şi auzeau cum urcă sângele / să-şi zbată aripa în tâmplă”. Fiica lui Abel, observator neutru, dar imaginativ al lumii, pare că locuieşte într-o periferie rurală din grădina Edenului, unde „întinde rufele pe sârmă”, „îşi duce inima la râu / o limpezeşte o netezeşte şi-o zvântă”, „sunt semne clare că doar îi bate afară din piept”. Nu ştim, nu ni se dezvăluie dacă i s-a spus sau nu tatălui ei de către fratele său Cain: „să mergem în câmp”. Stăruie, însă, o impresie de persiflare a realităţii, de neîncredere în consistenţa ei, de îndoială că undeva există un sens. Poemele par mici tentative de dezvăluire a unor mistere, dar, de fiecare dată, totul curge spre vag, spre translucid: „am aflat o legendă despre originea lumii / Cu ea aş putea să încropesc mai multe poveşti / sau aş putea să-mi spăl fustele / dintr-odată / într-o continuă curăţare ungere şi legare / până ce straiele se vor face fluturi / şi vor fi gata de zbor / e simplu / dacă ridici lespedea / trecerea e tot un fel de plecare”. Realitatea virează în fantasmă brusc şi cu un firesc aşteptat, algoritmul construcţiei poemului este transparent, autoarea nu vrea să te surprindă, ci vrea să-ţi facă pe plac, ţie, cititor dezabuzat. Un poem remarcabil, parcă o descriere de pictură murală cu subiect biblic, este „Condamnarea la moarte”: „mai întâi l-au îmbrăcat într-o piele de miel / au presărat frunze de arţar pe umeri / pe creştet pe fruntea înaltă / Cum stătea aşa nemişcat unul i-a aprins o ţigară / altul s-a căuta prin buzunare şi i-a dat ceva bani / Eşti mulţumit au întrebat / sunt mulţumit a răspuns / părând înveselit peste măsură / l-au privit fix preţ de vreo zece secunde / apoi i-au dat foc”. Este ilustrativ acest poem şi pentru „efectul de înstrăinare” („verfremdungseffekt”-ul brechtian) de care uzează frecvent Diana Trandafir, într-o tentativă de a evidenţia alienarea ce subminează o lume defectivă de sens. Refugiul este tot fantasmatic, insuportabila realitate a celor (numai) cinci simţuri poate fi depăşită numai de vis (& coşmar, y compris!), precum în poemul „Tot un fel de căutare a fost”: „îmi întorc pielea pe toate feţele o scutur / o agăţ sus pe gard / Din casă iese mama împiedicându-se de un sâmbure / Oamenii umplu drumurile / nu mai am loc / Ar fi fost nedrept să constat lipsa / deşi tot un fel de căutare a fost / Traversez podeţul îngust din alt veac / Prin faţa mamei trec vedenii / pe creştet soarele cât oul de potârniche / Printre buzele strânse scuipă o sămânţă de fruct otrăvit / Ea nu mă vede eu totuşi o văd / să nu mai lungim vorba / apa trece prin vad”. Finalurile oarecum enigmatic-sentenţioase, parcă desprinse din experimentele dada ori din dicteuri ionesco-beckettiene, sunt şi ele o marcă a felului în care îşi construieşte Diana Trandafir discursul. O luciditate a poetei care ascunde, cum altfel?, cel puţin tot atâta dramă. O luciditate care, prin lejeritatea metaforei bogate, sugestive, ilustrează şi o creştere constantă, de la un volum la altul, a clarităţii şi a maturităţii viziunii. „Doamnelor şi domnilor îmi iubesc patria / sufăr de alb pe o mlaştină”. Ca şi autoarea, las descifrările pentru fiecare cititor în parte.