Poezia Florinei Isache pare că se hrăneşte din oximoron şi paradox. Privirea ei asupra lumilor – interioară, exterioară, personală, străină, concretă, abstractă, reală, falsă, inventată, a ideilor, a sentimentelor, a numeroaselor simţuri şi simţiri etc. – este printr-un ochean întors. Şi nu mai atât: ocheanul întors se transformă, uneori, în caleidoscop, acel tub cu oglinzi care proiectează imagini simetrice. Lumile multiple se amestecă în proporţii imprevizibile, după algoritmi pe care autoarea îi lasă să conducă jocul, aparent eliberaţi de constrângerea coerenţei limbajului cotidian. Este multă degradare deliberată a cotidianului în poezia Florinei Isache, caleidoscopul dispune şi de oglinzile unui labirint deformator, un labirint locuit, de altfel, în subsidiar. Este prezent în permanenţă un Celălalt incert, o alteritate ambiguă, se întâmplă că ficţiunile poetice cu aparenţă de prozaism deviază subit şi subtil spre spaţii ori evenimente din categorii diferite de realitate. Iată un exemplu relevant pentru felul în care poeta, deschizând banal (ca la şah, Alapin, e4 e5), construieşte un puzzle insolit, din fragmente cărora le distorsionează sensurile curente şi obţine un întreg mult mai mare decât suma părţilor: „De două trei ori pe zi mă întâlneam cu mine. // Sângele urca în creier, apoi se rostogolea de acolo ca o cascadă. / Ploua şi carnea o lua la vale. Sângele rămânea tot sânge. / Întins pe asfalt. / Veneau păsările cerului şi îşi treceau setea prin el. / Uneori, sângele se aprindea din senin şi ardea. / Flăcările se înălţau doi, trei metri sub pământ. / Pompierii aruncau nisip şi flăcările rămâneau tot flăcări. / Oamenii se jucau cu focul. Vorbeau despre o minune. Ziarele scriau despre un fenomen paranormal.” (Incendiu). Recursul la strategiile formale (post)suprarealiste nu este surprinzător la ora de faţă, când numitul postmodernism permite alcătuiri în care insolitul este regula, iar alăturări de elemente specifice diverselor orientări poetice (chiar extreme) sunt fireşti. Florina Isache struneşte cu îndemânare mijloacele textuale, îşi permite adesea formulări aforistice (cum o făcea şi în volumele anterioare), parcă voind să ilustreze neapărat zicerea mallarméană: «Le monde est fait pour aboutir à un livre».
O lectură atentă poate discerne, mai mult decât altădată, în fundal, drame existenţiale din zona limitei – dacă eros-ul este mai degrabă o formă de comunicare intelectuală, un pretext de reflecţie asupra existenţei, sau al unor delicate metafore-aforisme („Iubirea e un traseu nemarcat.” „Iubirea până la refuz - este supliciul splendorii.”), thanatos-ul se arată a fi o prezenţă mult mai pregnantă şi mai expresivă în discursul poetic, direct sau indirect. „Un timp am fost despărţiţi. / Nu ne-am vorbit, / nu ne-am scris. // Am rămas de o parte şi de alta a gropii / şi întinderea aceasta este tot ce putea fi mai frumos / între noi... / ca o trădare, ca un mormânt de lux în care vom rămâne cândva, / într-o moarte / şi moartea aceea nu ne va despărţi.” (Speranţă). Celălalt, care poate fi şi altă faţă a aceluiaşi Ego, este obiect al provocării - iată un peom care pare că „blandanizează” la înalt nivel poetic: „Aproape că m-am îngropat de vie în tine / şi nu m-ai cunoscut, / deşi îţi făcusem cunoscută / toată splendoarea acestei stări de graţie. // Merg prin tine şi mă lovesc de genunchii tăi şi de toate organele / şi îmi vine să las dracului totul, să mă întorc la moartea mea. / Dar, // înainte de orice fericire e fericirea de a rămâne / aşteptând să te întorci la tine.” (Când îţi părăseşti trupul).
Orice clipă a existenţei trăite poate fi transformată în poezie, nu orice este poezie, dar orice poate fi poezie, poate căpăta sens şi poate comunica emoţie atunci când, fie pe urmele lui Mallarmé („Dragul meu Degas, poeziile nu se scriu cu idei. Se scriu folosind cuvinte.”), fie pe urmele lui Nichita („Poezia este ca o pasăre ce zboară invers.”), Florina Isache se desface de sine pentru a se oferi pe sine oricărui lector deschis ascultării unei inimi care „bate ca o casă cu uşile deschise tuturor plecărilor”. Căci de(spre) plecare sunt mai ales poemele din acest volum, despre conştiinţa iminentei plecări care pândeşte inevitabil după fiecare colţ al existenţei. „Suntem deschişi morţii în fiecare clipă. / Chiar şi atunci când aşteptăm supa fierbinte, fără sare, // un copil se bucură.” Melancolii („Camera are iz de absenţă. / Melancolia se scurge pe pereţi, verde...”) lichide, care îmbracă şi forma „ploilor din oglinzi” traversează poezia din această carte, în care apa este element primordial („Camera se umplea de apă, lucrurile pluteau deasupra şi nimeni nu îndrăznea să întrerupă jocul.”), ţinând locul începutului, al naşterii absente deliberat din reflecţia autoarei. Expresivitatea remarcabilă, adesea de tip cinematografic, se vădeşte a fi argumentul cel mai convingător pentru nivelul de sus al poeziei: „Noaptea se mula pe ziduri, pe străzi, ca un celofan alimentar. Acolo, la etajul trei, în balconul ce da spre lună. El sta lângă mine. Îmi arăta fiecare loc atins de cancer. Şi fiecare loc era un ochi de apă şi apa se tulbura la atingerea rochiei. // Privirea îmi căzuse din ochi sau în ochi. Nu o mai găseam să-i arăt cât de vie este moartea, la prima vedere. // Nu îţi mai căuta gesturile, a zis. Sunt un mort. ” (Melancolii). Dacă sentimentul de sfâşiere, de „pată de sânge care vorbeşte” (fie-mi permis să recurg la metafora nichitiană…), persistă în majoritatea textelor, frumuseţea luminoasă se degajă liber, indiferent de obiectul tragic al acceptării inevitabilului. „Eram acolo în balconul ce da spre lună. / Vedea [râul Vedea, presupun – n.m.] bătea în maluri, ca nişte rugăciuni. / Stafilococul auriu săpa galerii în carne. / Ea se aşeza în cele mai adânci striaţii, ca praful pe mobilă / şi nicio privire nu ajungea la ea, nicio atingere. (Durerea face parte din noi).
Unele poeme se sprijină pe flash-back-uri în copilărie, cu evocarea mamei şi a tatălui. Dar ei sunt pretexte tot pentru radiografia de sine, pentru înţelegerea rosturilor. „Mama şi-a tăiat părul şi l-a depus la o bancă. / Cu depozit la vedere. / Mama este o femeie din flori. // Împleteşte ciorapi pentru cei plecaţi, / spală morţii, îi aşază în sicrie. / Îi aşteaptă să se întoarcă. // Acestea sunt fericirile. // De la o vreme, tata o ţine închisă într-o cutie de / plastic, ca pe o haină de sus. // Mama trăieşte poezia ca pe o viaţă. // Îşi dorea să mă fac medic. Să o vindec de sine. / Eu am ales să fiu ea.” (Ereditar)
Cum nu se poate vorbi de „progres” în poezie, constat cu bucurie că noul volum al Florinei Isache este dovada unui câştig în profunzime şi în expresivitate, precum şi confirmarea unei voci distincte, puternice a poeziei contemporane româneşti.
O lectură atentă poate discerne, mai mult decât altădată, în fundal, drame existenţiale din zona limitei – dacă eros-ul este mai degrabă o formă de comunicare intelectuală, un pretext de reflecţie asupra existenţei, sau al unor delicate metafore-aforisme („Iubirea e un traseu nemarcat.” „Iubirea până la refuz - este supliciul splendorii.”), thanatos-ul se arată a fi o prezenţă mult mai pregnantă şi mai expresivă în discursul poetic, direct sau indirect. „Un timp am fost despărţiţi. / Nu ne-am vorbit, / nu ne-am scris. // Am rămas de o parte şi de alta a gropii / şi întinderea aceasta este tot ce putea fi mai frumos / între noi... / ca o trădare, ca un mormânt de lux în care vom rămâne cândva, / într-o moarte / şi moartea aceea nu ne va despărţi.” (Speranţă). Celălalt, care poate fi şi altă faţă a aceluiaşi Ego, este obiect al provocării - iată un peom care pare că „blandanizează” la înalt nivel poetic: „Aproape că m-am îngropat de vie în tine / şi nu m-ai cunoscut, / deşi îţi făcusem cunoscută / toată splendoarea acestei stări de graţie. // Merg prin tine şi mă lovesc de genunchii tăi şi de toate organele / şi îmi vine să las dracului totul, să mă întorc la moartea mea. / Dar, // înainte de orice fericire e fericirea de a rămâne / aşteptând să te întorci la tine.” (Când îţi părăseşti trupul).
Orice clipă a existenţei trăite poate fi transformată în poezie, nu orice este poezie, dar orice poate fi poezie, poate căpăta sens şi poate comunica emoţie atunci când, fie pe urmele lui Mallarmé („Dragul meu Degas, poeziile nu se scriu cu idei. Se scriu folosind cuvinte.”), fie pe urmele lui Nichita („Poezia este ca o pasăre ce zboară invers.”), Florina Isache se desface de sine pentru a se oferi pe sine oricărui lector deschis ascultării unei inimi care „bate ca o casă cu uşile deschise tuturor plecărilor”. Căci de(spre) plecare sunt mai ales poemele din acest volum, despre conştiinţa iminentei plecări care pândeşte inevitabil după fiecare colţ al existenţei. „Suntem deschişi morţii în fiecare clipă. / Chiar şi atunci când aşteptăm supa fierbinte, fără sare, // un copil se bucură.” Melancolii („Camera are iz de absenţă. / Melancolia se scurge pe pereţi, verde...”) lichide, care îmbracă şi forma „ploilor din oglinzi” traversează poezia din această carte, în care apa este element primordial („Camera se umplea de apă, lucrurile pluteau deasupra şi nimeni nu îndrăznea să întrerupă jocul.”), ţinând locul începutului, al naşterii absente deliberat din reflecţia autoarei. Expresivitatea remarcabilă, adesea de tip cinematografic, se vădeşte a fi argumentul cel mai convingător pentru nivelul de sus al poeziei: „Noaptea se mula pe ziduri, pe străzi, ca un celofan alimentar. Acolo, la etajul trei, în balconul ce da spre lună. El sta lângă mine. Îmi arăta fiecare loc atins de cancer. Şi fiecare loc era un ochi de apă şi apa se tulbura la atingerea rochiei. // Privirea îmi căzuse din ochi sau în ochi. Nu o mai găseam să-i arăt cât de vie este moartea, la prima vedere. // Nu îţi mai căuta gesturile, a zis. Sunt un mort. ” (Melancolii). Dacă sentimentul de sfâşiere, de „pată de sânge care vorbeşte” (fie-mi permis să recurg la metafora nichitiană…), persistă în majoritatea textelor, frumuseţea luminoasă se degajă liber, indiferent de obiectul tragic al acceptării inevitabilului. „Eram acolo în balconul ce da spre lună. / Vedea [râul Vedea, presupun – n.m.] bătea în maluri, ca nişte rugăciuni. / Stafilococul auriu săpa galerii în carne. / Ea se aşeza în cele mai adânci striaţii, ca praful pe mobilă / şi nicio privire nu ajungea la ea, nicio atingere. (Durerea face parte din noi).
Unele poeme se sprijină pe flash-back-uri în copilărie, cu evocarea mamei şi a tatălui. Dar ei sunt pretexte tot pentru radiografia de sine, pentru înţelegerea rosturilor. „Mama şi-a tăiat părul şi l-a depus la o bancă. / Cu depozit la vedere. / Mama este o femeie din flori. // Împleteşte ciorapi pentru cei plecaţi, / spală morţii, îi aşază în sicrie. / Îi aşteaptă să se întoarcă. // Acestea sunt fericirile. // De la o vreme, tata o ţine închisă într-o cutie de / plastic, ca pe o haină de sus. // Mama trăieşte poezia ca pe o viaţă. // Îşi dorea să mă fac medic. Să o vindec de sine. / Eu am ales să fiu ea.” (Ereditar)
Cum nu se poate vorbi de „progres” în poezie, constat cu bucurie că noul volum al Florinei Isache este dovada unui câştig în profunzime şi în expresivitate, precum şi confirmarea unei voci distincte, puternice a poeziei contemporane româneşti.
