miercuri, 1 septembrie 2010

Radu Voinescu - Pentru o estetică integratoare

Cel puţin două cărţi apărute în trecutul apropiat ar trebui să pună în ordine, la noi, gândirea componentei spirituale a omului începutului de mileniu. Mă refer la Transmodernismul de Theodor Codreanu şi Trivialul* de Radu Voinescu. Amândouă au în vedere o nouă antropologie, în directă relaţie cu realităţile culturii şi civilizaţiei în care (urmează să) trăim. Mai devreme sau mai târziu, vor fi abandonate rămăşiţele secolului al XX-lea, ambiguităţile şi drumurile înfundate, în favoarea unei perspective integratoare asupra fenomenului estetic – prea complex pentru a mai încăpea în canonul îngust instaurat în ultimele secole. Dacă mi se permite jocul de cuvinte (bazat pe unul dintre sensurile franţuzeşti ale cuvântului -  canon=tun), ghiuleaua e prea mare pentru ţeava tunului şi atunci fitilul (judecăţii estetice) se aprinde în van. Poate că cele două cărţi ar trebui citite în paralel, pentru o mai completă edificare. Voi aborda aici, însă, numai pe cea de-a doua, mai „veche” (editorial), dar la fel de revoluţionară pentru paradigma actualităţii.

Dacă Radu Voinescu este scriitor român, asta se întâmplă pentru că el scrie în limba română şi a abordat, cu precădere, întâmplări din acest spaţiu etno-geografic. Viziunea sa este, cu toate acestea, tentată de universal, de condiţia umană în general, deasupra şi oarecum în răspăr faţă de ideile şi temele dominante (unele, efemer) ale culturii locale. Încă din Modernităţi (Eseuri de antropologie culturală, 2001) se acreditează ideea că umanismul contemporan se cuvine să se sprijine pe universaliile fiinţei omeneşti, iar Spectacolul literaturii (2003) încearcă a clarifica şi înnoi sensurile unor concepte estetice (şi în felul recomandat de Theodor Codreanu prin neoconfucianista „rectificarea denumirilor” – tcheng ming), devenite victime ale unor contradicţii incontrolabile.

Studiul intitulat Trivialul îşi dezvăluie ideile (şi intenţiile) principale încă de pe pagina de titlu: „inactualitatea frumosului; farmecul urâtului; antropologia trivialului; trivialul şi sacrul; psihologia trivialului; arta de jos şi publicul ei; categoriile estetice ale trivialului; partea ascunsă a literaturii culte; literatura de consum”. Şi motivaţia demersului este enunţată de la început: „Cultura noastră este dominată de un tip de estetică pe care nimeni n-o mai poate încadra între hotarele trasate cu atâta grijă de filosofii artei pentru ca expresia sensibilă să fie considerată în acord cu ritmurile cele mai armonioase, cu formele cele mai pure, cu elanurile cele mai înălţătoare ale fiinţei umane. […] Epoca noastră pare că a renunţat la cultivarea frumosului în creaţia artistică” Ce atitudine se cuvine a fi luată în faţa acestui datum? Respingere sau acceptare? „Cel mai bun mod […] nu poate fi decât acela de a te apropia de el […], a înţelege care sunt bazele psihologice şi sociale, istorice şi, de ce nu?, estetice”. Radu Voinescu priveşte cu luciditate (şi, pe alocuri, cu zâmbet ascuns) realitatea aparent incoerentă, în care se anunţau tot felul de extincţii, de catastrofe: „Nici Dumnezeu n-a murit, nici arta n-a murit, nici istoria nu s-a sfârşit”. Punerile la punct sunt nuanţate şi categorice: „Nu întotdeauna frumosul e sinonim cu eliminarea trivialului şi nu întotdeauna trivialului îi este străină căutarea frumosului”. Se cuvine, aşadar, a se face ceea ce anunţam mai sus, „rectificarea denumirilor”, adică reconfigurarea structurilor de sensuri care susţin fiecare concept la esteticii. Parte din demersul lui Radu Voinescu tocmai această cale parcurge. Dacă ar fi să-l credem pe autor (şi de ce n-am face-o?) totul a pornit de la „revelaţia că un întreg capitol al acesteia [al esteticii] rămânea mereu neluat în seamă de studiile de tip clasic”. Şi nu doar atât. Lipsea şi instrumentul necesar pentru abordarea acestui capitol: o teorie a trivialului. Iată ce construieşte autorul, pornind, dacă se poate spune aşa, de la zero, identificând şi fundamentând „categorii estetice inexistente până acum”, necesare pentru analiza şi înţelegerea unui fenomen deloc nou (cum s-a crede), ci care „face parte din istoria umanităţii şi, implicit, a artei şi literaturii”.

Pentru început, proclamă (şi argumentează) sfârşitul esteticilor tradiţionale. „Graniţele frumosului au devenit atât de fluide încât ceea ce altădată era considerat fie urât, fie ignobil, fie aparţinând unei sfere negative a moralei a devenit obiect estetic cu drepturi depline şi stârneşte interesul la fel ca odinioară operele clasicismului”… - „urâtul este, în egală măsură cu frumosul, una dintre cele două dimensiuni ale artei”. Extrapolând convingător, se întreabă retoric: „Nu este lumea însăşi o combinaţie de armonie şi dizarmonie, de organizare şi haos, de linişte şi catastrofă, de triumf al formei şi de recădere în amorf?” Obiectele, fenomenele naturale şi sociale nu pot fi văzute, din punct de vedere estetic, „decât prin această prismă cu dublă acţiune: formatoare şi deformatoare”. Pentru a demonstra inactualitatea frumosului, într-un întreg capitol sunt trecute în revistă (şi) diacronic avatarurile conceptului, începând cu funcţia sa kathartică - „modalitate specific umană de ameliorare a condiţiilor de viaţă” -, cu stadiul sincretic al artei, şi până la dictatura gustului şi relativismul estetic. Pentru că, experienţa de până acum ne-o dovedeşte, „o istorie a esteticii este o istorie a frumosului”. Dar „o istorie a artei este la fel de bine una a urâtului”! Căci „o operă frumoasă este o operă care mobilizează urâtul, îl pune în mişcare, îl aşează în tensiune cu frumosul, face să se înfrunte răul şi binele”. Se cuvine să nu trecem cu vederea că această coexistenţă/dependenţă este eminamente transmodernă, pentru că refuză viziunea aristotelică ori-ori (adevărat/fals) şi acceptă terţul inclus – şi-şi. Se mai naşte o întrebare: „Este oare justificată aşezarea urâtului în subordinea frumosului?” Pur şi simplu nu, pentru că „urâtul este egal cu frumosul” şi „cei doi termeni există şi au sens numai în legătură unul cu altul şi niciodată altfel”, sunt categorii ontice care au guvernat în egală măsură arta din toate timpurile. Dl. Voinescu enumeră pe larg, analitic, exemple începând de la basme, tragicii greci, ajungând la Shakespeare („Richard al III-lea e şchiop şi cocoşat, Falstaff e gras şi mai curând diform”), Rabelais, François Villon, Baudelaire... pentru a ajunge la „un punct în care urâtul, investit cu semnificaţii morale, devine trivial”. Este de subliniat – şi autorul o face adesea – că această categorie, a trivialului, domeniu vast subordonat esteticii urâtului, are sens numai în conjuncţie cu morala. „Nu se poate vorbi de un trivial obiectiv, aşa cum nu se poate vorbi de un urât obiectiv”. Operele încadrabile aici au fost realizate pentru a plăcea unui public fără pretenţii, fără instrucţie, cu o paradigmă socială şi culturală specifică. Şi acest lucru nu se întâmplă de ieri, de azi, ci dintotdeauna. Atellana şi paliata, comediile Romei, les fabliaux, nu se situau în afara esteticului, în pofida faptului că aparţinea „artei de jos”, trivialului. El e sursă stilistică şi de inspiraţie pentru marea artă, ba chiar motorul tuturor formelor de artă moderă şi postmodernă, ca şi al entertainement-ului, „carnavalului modern” oferit de mijloacele de comunicare în masă.

De fapt, estetica, în accepţia pe care dl. Voinescu o are în vedere critic, apare abia la 1750 (Alexander Baumgarten), pentru ca „impozanta arhitectură reflexivă şi conceptuală kantiană”, Critica facultăţii de judecare, să vadă lumina tiparului la 1790. De atunci, puţine lucruri s-au schimbat din punct de vedere teoretic, ceea ce face să se înregistreze azi o „situaţie evidentă de criză”, pentru că „Frumosul a condus sistemul estetic într-un mod absolutist”. Cauza ar fi, în viziunea lui Radu Voinescu, imposibilitatea şcolilor de gândire de „a se adecva, cu vechile scheme de analiză şi interpretare, cu vechiul mental, la un discurs artistic nou, care iese din cadrul normat”. Este nevoie, aşadar, de o reformulare fundamentală a acestui sistem, punând în centrul său esteticul şi nu frumosul şi având nu o singură sferă de distribuţie, ci două: frumosul şi urâtul. Autorul propune din nou (a mai făcut-o în 1996) „configurarea esteticului după modelul fizic de univers şi anti-univers, materie şi antimaterie”. În acest fel, „fermecătorului i-ar corespunde oribilul, graţiosului, hidosul, liricul ar relaţiona cu bahicul, înălţătorul cu ironicul, seriosul cu rizibilul, austerul cu luxura”. Am avea, însă, şi „categorii care se înfăţişează ca ambivalente: sublimul, comicul, absurdul”. Adică un echilibru dinamic între frumos şi urât „încărcat cu semnificaţii care vin dinspre zona eticului”.

Este vizibilă propensiunea autorului (şi îndemnul) spre efortul benefic de a înţelege fenomenele estetice în planul de referinţă care le este propriu, dar şi dorinţa de a demonstra că măcar „unele obiecte artistice sunt frumoase indiferent de spaţiul cultural în care sunt prezente”, cu certitudinea că „anumite elemente pe care le subsumăm frumosului sau urâtului transcend graniţele culturale”. Chiar dacă, în consens cu autorul, credem că este deja un truism, reamintim că arta contribuie la îmbogăţirea realităţii, iar ţelul ei „este acela de a satisface plăcerea, de a fi un mijloc de căutare sau de asigurare a fericirii”, conceptul lansat de Roland Barthes – „plăcerea textului” – fiind fundamental pentru estetică şi filosofia artei, pentru provocarea gnoseologică a relaţiei creator/consumator – obiect artistic.

Firească, aşadar, abordarea conceptului trivialului din perspectivă antropologică într-un capitol separat. Radu Voinescu face aici şi puţină etimologie, analizează condiţiile trivialului – în primul rând, intenţia de valorizare morală -, relaţia ciclurilor inferior şi superior ale culturii („Arta înaltă e o valoare de grup pentru elite, dar nu toţi o pot gusta cu adevărat […], unora le sunt mai aproape creaţiile destinate consumului”),  stratificarea în interiorul marilor categorii - masele şi elitele -, codurile culturale, ipostazele trivialului, gesturi şi practici (cu disocierea între trivialul natural şi trivialul cu intenţionalitate estetică, cu numeroase exemple relevante – Boccacio, Villon, M. R. Paraschivescu, Romulus Vulpescu, Nichita Stănescu, Gh. Astaloş), carnavalescul ca un teritoriu al tranziţiei către artă, trivialul intenţional (câteva procedee de trivializare: demascarea, aluzia ironică, caricaturizarea, parodierea), psihologia trivialului, trivialul şi sacrul.

Analiza critică (şi adesea polemică) are ca sprijin o bibliografie impresionantă, de unde şi notele bogate de la finalul fiecărei secţiuni. Solida informaţie îi permite autorului să abordeze categoriile estetice ale trivialului, demers esenţial pentru constituirea reală a unui instrument adecvat studiului unui domeniu tocmai definit şi introdus înlăuntrul esteticii. Trivialul „se cuvine acceptat şi discutat numai din perspectivă dialectică, adică observându-i şi virtuţile, dar neocolindu-i marile defecte şi chiar pericole”, socotindu-l „instaurator de paradigme artistice”, în strânsă legătură cu activitatea valorizatoare a conştiinţei umane. Radu Voinescu prezintă categoriile banalului (obişnuitul, mediocrul, ignobilul, vulgarul, sordidul, ordinarul, grosolanul, brutalul), categoriile corporalului (impudicul, dezgustătorul, scatologicul), categoriile sexualităţii (obscenul, lascivul, lubricul, luxuriosul, orgiasticul, pornograficul, sexy, promiscuul), categoriile intelectului (comicul, injuriosul, ironicul, burlescul, blasfemicul). Odată acestea asimilate esteticii, capacitatea de judecare câştigă noi forţe de manifestare în câmpul creaţiei artistice. Este, credem, contribuţia esenţială a autorului la modernizarea esteticii clasice, ajungerea ei la nivelul necesităţilor actuale, al cerinţelor creaţiei a cărei acoperire era realizată din ce în ce mai limitat.

Aplicarea o face însuşi dl. Voinescu, în ultimul capitol: Trivialul şi literatura – abordând un domeniu foarte familiar domniei sale şi în care a oferit lucrări de referinţă în anii din urmă. Polemic şi de această dată (ceea ce constituie o marcă a intelectualului implicat în mişcarea ideilor contemporane), amendează „inerţiile unor convenţii nerevizuite” care apropriau trivialului anumite licenţe mai degrabă nevinovate. El constată că trivialul îşi face loc în literatură încă de la începuturi. „Dar abia la poeţii Romei se observă, probabil, primele poeme integral obscene din literatura europeană. Iuvenal şi Marţial sunt, desigur, campionii acestor desfrâuri imaginative şi verbale”. Expresia obscenului este elevată, rafinată. Această din urmă condiţie, ca şi mijloacele şi tehnicile conforme cu regulile artei, vor constitui reperele selecţiei operelor încadrabile estetic domeniului, chiar dacă vocabularul „nu este deosebit de acela al măscărilor rostite în piaţa publică”. Se face deosebire între erotismul şi obscenităţile „pentru vulg” şi acelea pentru oamenii instruiţi. „Dacă primele sunt mai ales vioaie şi amuzante, pline de viaţă şi de farmec frust, primitiv, în cel de-al doilea caz, cultura, fastul citării, protocolul retoric, versificaţia pretenţioasă transformă amuzamentul în rafinament, exuberanţa în visare”. Avem exemple din poezia erotică, romanul libertin, literatura de consum („genul proxim al trivialului”) – analizată pe-ndelete – care pare că mizează pe adaptarea la cotidian, dar şi pe „dimensiunea evazionistă pentru care publicul larg manifestă un larg interes”.

Aceasta din urmă a apărut „pe fondul de aşteptare deja moştenit”, cu şabloane verificate, clişee ale intrigii, cu „un conformism moral, prin care, paradoxal, intimitatea se generalizează”. Premisele materiale - comerţul şi profitul - au dus la creşterea volumului de opere din respectiva categorie. Cu toate că există opinii care socotesc inaplicabilă analiza estetică la literatura de consum, fenomenul nu se poate refuza judecăţii după principiile oricărei creaţii artistice, precum orice alt mod de manifestare de acest fel proprie fiinţei umane. „Orice s-ar spune, romanul de consum are nu numai estetica lui, dar aceasta este întrutotul redevabilă majorităţii categoriilor cu care operăm în cadrul filosofiei artei”.

Lectura acestui riguros studiu monografic, despre o realitate evitată de „cultura înaltă” chiar şi atunci când influenţa sa nu putea fi negată, ne convinge că lucrurile au fost puse, astfel, în ordinea firească. Pentru că „Trivialul a irigat cu tendinţele sale vitale sau distructive marile curente şi marile opere, a constituit, prin abjecţie şi mizerie, prin instinctual, ca realităţi ale vieţii, sursa de dinamizare a narativităţii (subl. mea, F. D.), termenul cu care s-a pus în mişcare idealitatea tocmai în vederea depăşirii stărilor şi circumstanţelor opresante ale necesităţii brute.” Trivialul se cuvine a fi înlăuntrul domeniului de studiu al esteticii, al unei estetici integratoare, consonantă cu noua antropologie ce se constituie deja pentru a răspunde provocărilor unei lumi din ce în ce mai complexe, în care individul are, conştient sau nu, nevoie de mijloace de orientare din ce în ce mai subtile şi precise. Cartea lui Radu Voinescu, singulară, din câte cunoaştem, în cultura română, este un asemenea mijloc de orientare nu numai pentru cititorul avizat, ci şi pentru specialişti.

*Radu Voinescu  - TRIVIALUL - Ed. Fundaţiei Culturale Libra, Buc. 2004

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu